Fenomenul Nichita - poet al necuvintelor

            

               Consider că, dacă voi începe acest articol cu o sumarizare pur impersonală a unei vieți de geniu poetic, voi dezamăgi prin risipă de cuvinte. Destinul de poet nu poate fi îmbuteliat în câteva paragrafe străine, sintetice, dezumanizate, îmbâcsite cu date istorice și câteva fapte intigrante. Acest articol mi-a trezit o enormă temere, din pricina personajului ales, și nu al subiectului (referindu-mă, mai ales, la diferența dintre notorietatea pe care a dobândit-o prin arta sa și la statutul meu aproape inexistent). Totuși, lăsând gradul de dificultate redacțional, consider că ar trebui să începem discuția, încercând să cuprindem în cuvinte Necuvintele lui Nichita Stănescu.

              După cum prea bine știți, fiecare scriitor are o datorie față de cel ce-l publică și-l face vizibil publicului larg. Astfel, de moftul obligativității abordării istorice (există șanse ca partea aceasta să fie tăiată la montaj), voi înșira următoarele: Nichita Stănescu, născut la data de 31 martie 1933 și decedat la numai cincizeci de ani mai târziu, pe numele său real Nicolae Hristea Stănescu, a fost un poet și eseist remarcabil pentru literatura română, debutând în revistele „Tribuna din Cluj” și „Gazeta literară” (1957) cu trei dintre poeziile sale. Acesta publică numeroase volume, precum: „Sensul iubirii” (1960), „O viziune a sentimentelor” (1964), „11 elegii” (1966), „Roșu vertical”, antalogia „Alfa” și „Oul și sfera” (1967). Nichita s-a regăsit într-o asiduă căutare a dragostei înălțătoare, luându-i aproape o viață întreagă pentru a-și găsi adevărata jumătate. Deși acesta a mai fost căsătorit, cu Magdalena Petrescu și cu Doina Ciurea, femei ce l-au inspirat și l-au ambiționat pe drumul spre poezie, Nichita o întâlnește pe Todorița Tărâță, cu care va rămâne împreună pînă la regretabila sa moarte. Aceasta povestește modul neobișnuit și imprevizibil în care s-au cunoscut, faptul ca ea nu scria poezii, dar participa la orice întrunire a scriitorilor și procesul de creație al lui Stănescu ( „Bătrâne, îți dedic un poem. Am să-l spun în aer, să nu-l scrii, astfel cuvintele or să se risipească în aer și poemul o să rămână numai al tău.").

              Acum, să ne întoarcem la universul stănescian, la unicitatea și inovația lirismului de care a dat dovadă poetul prin creațiile sale, mai ales în volumul „Necuvintele”, publicat în 1969. De aici încolo, poetul tinde spre inefabil sau cel puțin spre o cenzurare a cuvintelor ce exprimă emoții puternice, fiind de neînțeles. Pentru a putea pătrunde în raționamentul și simțirile poetului, trebuie ca mai întâi cititorul să realizeze un fel de introspecție sufletească, să se priceapă pe cât de mult cu putință. Probabil că ceea ce spun acum vă duce cu gândul la comentariile pentru Bacalaureat, dar numai încercați să vă descrieți fără să folosiți cuvinte. Încercați să vă explicați rolul vostru pe acest pământ fără să vă mișcați buzele, fără să fredonați un cânt ascuns, exact ca și cum ați amuțit. Nu e așa că v-ați simțit încătușați, deși nu v-a făcut nimeni nimic? Cu o astfel de trăire începe poemul „În Grădina Ghetsimani”, al cărui incipit este următorul: „Să cauți un cuvânt ce nu există/ și să asculți cum timpul devine des./ Un cuvânt/ pe care l-ai auzit, și brusc/ simți că nu există...”. Totodată, Nichita nu numai că renunță la înțelesul cuvintelor, dar acesta și inventează unele noi, potrivite stărilor sale de spirit. Un exemplu concret este termenul „trimbulinzi” din „Cântec în doi”. Acesta este oarecum sugestiv și vrea să exprime o persoană cu capul în nori, neștiutoare, condusă de impulsivitatea izvorâtă din iubire, hoinărind prin lume în căutarea jumătății ideale. Voi încheia cu alte câteva versuri ce conțin expresii neobișnuite și necuvinte scrise, dar nerostite: „Prieten îți este nici unul,/ nici doiul, nici nimenea…”, „și oarecare, sunt așteptat de tu, de mă”, „să mi se dea cadavru-ntreg/ al zilei cea de ieri numită mâine”, „Pleoapă cu dinți, cu lacrima mânjită/ sare căzută în bucate”.

              În cele din urmă, simt nevoia să concluzionez toată această scriere cu un citat de la Horațiu Mălăele, citându-l pe Nichita Stănescu, care într-un moment al vieții sale a ieșit pe balcon cu un pahar de vodcă și a spus: „Hai, domnilor, să bem!”. Chiar dacă uneori cuvintele sunt de prisos, alteori rămân întipărite pe sufletele noastre până la sfârșit, când paharul s-a golit.

Text: Vladu Maria

Grafică: Desaga Daria

PR: Anescu Alice