Primul asediu al Vienei

 

Primul asediu al Vienei a fost, poate, cea mai importantă victorie a creștinilor obținută asupra otomanilor. Eșecul lui Soliman de a cuceri Viena, centrul puterii habsburgice, va marca începutul unui război de secole între otomani și habsburgi, cei din urmă impunându-și, într-un final, stăpânirea asupra multor foste teritorii otomane, printre care și Transilvania.

Context:

Venirea la putere a sultanului Soliman I în 1520 a adus, pentru Imperiul Otoman, o lungă perioadă de expansiune și de afirmare politico-militară la nivel european.

Anterior venirii la putere a sultanului Soliman Magnificul, otomanii au cucerit Egiptul, sub conducerea sultanului Selim I.

În 1521, prima cucerire importantă a noului lider de la Constantinopol a fost Belgradul, căderea acestuia deschizând drumul armatelor otomane spre inima Regatului Ungariei. După Belgrad, Soliman și-a îndreptat atenția spre Rodos, casa Cavalerilor Ospitalieri, iar în 1522, după un lung asediu, otomanii au cucerit această insulă crucială care le-a garantat supremația navală în Estul Mediteranei.

După Rodos, atenția otomanilor a revenit asupra Ungariei, astfel că, pe 29 august 1526, uriașa armată turcă, condusă de sultan însuși, a zdrobit forțele maghiare și a cucerit o mare parte din vechiul Regat Maghiar.

După cucerirea a unei mari părți din Ungaria, calitatea de apărător al creștinității în Europa Centrală fost preluată de către habsburgi.

Moartea regelui maghiar Ludovic al II-lea face ca pretenția habsburgă asupra tronului Ungariei să devină posibilă. Totuși, lui Ferdinand I, viitor împărat al Sfântului Imperiu Roman, îi se împotrivește Ioan Zapolya, principele Transilvaniei.

Otomanii profită de acest conflict și, sprijinindu-l pe Zapolya, Soliman pornește o campanie împotriva lui Ferdinand, rege al Austriei și al Boemiei la data respectivă.

Asediul propriu-zis:

La 10 aprilie 1529 armata otomană pornește avansul spre vest din Constantinopol. Pe drum, li se alătură trupe turcești din Balcani, dar și sârbi, maghiari sau moldoveni. Avansul s-a făcut greu, din cauza ploilor abundente și a drumurilor împotmolite, iar marea armată a sultanului a ajuns la porțile Vienei de abia la 5 luni după plecarea din Constantinopol, pentru ca la data de 27 septembrie să fie complet încercuită de o armată inamică de 250.000 de soldați.

Viena era, la rândul ei, apărată de 22.000 de infanteriști și de 2000 de călăreți, dar și de o forță de mercenari germani și spanioli, înarmați inclusiv cu archebuze. Organizarea orașului era asigurată de Niklas Graf Salm și Wilhelm von Roggendorf.

După ce Salm a refuzat condițiile sultanului de predare a Vienei, otomanii au început asediul.

Atacurile cu tunuri ale otomanilor nu au avut efectul dorit, aceștia nedispunând de tunuri grele, așa că au trebuit să se concentreze pe săparea unor tuneluri pentru a dărâma zidurile prin explozii subterane. Luptele subterane ce au rezultat au fost dominate de austrieci, datorită superiorității armurilor acestora.

Pe 12 octombrie, otomanii lansează un atac asupra zidurilor vieneze și reușesc să creeze o breșă în acesta, numită ,,Suleiman breșe”. Intrarea în oraș le este blocată de către austrieci, iar în luptele crâncene ce au urmat mor 1200 de ieniceri, fără să obțină vreun  succes.

Pe 14 octombrie turcii lansează un nou atac, făcând o breșă în Poarta Kernten, dar apărătorii reușesc să le respingă din nou atacul.

Ienicerii, care în seara de 12 protestaseră asupra modului de aprovizionare pentru prima oară în istorie, refuză să mai continue asediul, așa că are loc retragerea armatei otomane, în noaptea de 15.

Consecințe:

Eșecul otomanilor de a cuceri Viena a marcat, printre altele, sfârșitul expansiunii otomane în zona Europei Centrale. Creștinismul din zonă era acum apărat de către Austria, a cărei putere va crește mulțumită numeroaselor războaie viitoare cu otomanii.

Pe lângă asta, Viena a reprezentat o mare victorie a creștinilor împotriva otomanilor printre marea de înfrângeri creștine , moralul acestora crescând în detrimentul sentimentului de frică și de resemnare. Astfel, aceștia vor începe să poarte războaie îndelungate cu turcii ce vor avea ca scop final alungarea acestora din Europa Centrală și, mai târziu, din Balcani.

Text: Popa David-Andrei

Grafică: Cioacă Miruna

PR: Anescu Alice