Procesele de la Nürnberg

 

 Se pot spune foarte multe lucruri despre Germania lui Hitler, acest lucru depinzând de care parte ești. Ceea ce însă s-a întâmplat între 20 noiembrie 1945 și 1 octombrie 1946 rămâne un model pentru ceea ce se numește azi Organizația Națiunilor Unite (ONU), dar și pentru marile curți de judecare a crimelor de război precum Curtea internațională de justiție de la Haga.

 

 Procesele de la Nürnberg au reprezentat o serie de procese în care au fost judecați liderii naziști rămași în viață după pierderea războiului în 1945. Mulți dintre cei mai importanți lideri nu au mai luat parte la aceste procese pentru că au ales să se sinucidă în loc să ajungă trofeul inamicilor. Printre ei se numără Adolf Hitler, omul care nu mai are nevoie de vreo introducere, acesta s-a sinucis împreună cu proaspătă să soție, Eva Braun, la 30 aprilie 1945; Joseph Goebbels, ministrul propagandei, mâna dreapta a lui Hitler (care s-a sinucis la 1 mai 1945) și Heinrich Himmler, liderul SS, (el mai întâi a încercat să scape și să ajungă prizonier de război la englezi, deoarece considera că va avea o soartă mai bună acolo, în cele din urmă a fost prins și s-a sinucis cu o capsulă de cianură în timp ce era ținut prizonier).

 

 Deși liderii naziști cei mai importanți nu mai erau în viață pentru a suporta consecințele înfrângerii, au rămas în viață piese importante ce alcătuiau aparatul nazist. Cei mai cunoscuți și cei mai importanți oameni din punct de vedere ierarhic rămași în societatea nazistă erau: Hermann Göring, comandantul aviației și șeful “Planului pe 4 ani”, ridicat la rang de Reichsmarchall de către Hitler, cel care a fost și desemnat tot de către Fuhrer succesorul său în preluarea Germaniei; Rudolf Hess, adjunctul lui Hitler în ierarhia partidului, Joachim Von Ribbentrop, ambasador și ministru de externe, cunoscut și pentru pactul care îi poartă numele ( Ribbentrop-Molotov).

 

 La momentul proceselor, Germania era împărțită în 4 zone de ocupație, zona Nürnbergului fiind sub stăpânirea americanilor. Inițial s-a dorit ca procesele să fie ținute la Berlin, însă din mai multe motive printre care și unul simbolic și anume că Nürnberg era orașul congreselor naziste s-a stabilit judecarea lor aici.

 

 Corpul de judecători a fost format din 8 persoane, SUA, Marea Britanie, Franța și URSS având fiecare câte 2 judecători ( unul principal și unul locțiitor). De asemenea, aceste țări aveau și procurori ce s-au angajat în găsirea probelor incriminatorii. Aceștia erau în număr de unu pentru SUA, Marea Britanie și URSS și în număr de doi pentru Franța. Fiecare avea o echipă în spate pentru a face față volumului mare de muncă cu care se confruntau.

 

 Principalul process în care au fost inculpați 24 de lideri naziști și 6 organizații: conducerea Partidului nazist, a SS-ului, a SD-ului, a Gestapo-ului, a SA-ului și a OKW, a fost inaugurat la data de 18 octombrie 1945 și s-a terminat la 16 octombrie 1946 prin executarea sentințelor. Acuzațiile ce au fost aduse inculpaților erau: “Participarea la un plan comun sau a unei conspirații pentru comiterea de crime împotriva păcii”, “Planuirea, inițierea și susținerea de războaie de agresiune și alte crime împotriva păcii”, “Crime de război” și “Crime împotriva umanității”. Potrivit rapoartelor, 12 din cei 24 au fost condamnați prin spânzurare. Cei care au fost condamnați la detenție și-au ispășit pedepsele la închisoarea Spandau din Berlin. Au existat și câteva persoane achitate.

 

 Au fost și câteva îndoieli asupra legitimității tribunalului, cum ar fi: că inculpații nu au avut dreptul la recurs sau la selecția judecătorilor sau, că judecătorii erau din țările câștigătoare, dar în același timp și inamice (asta punând la îndoială imparțialitatea acestora).

 

 În concluzie, Procesele de la Nürnberg au avut o mare influență asupra legislației internațional și procesele au servit la elaborarea următoarelor documente: “Convenția privind genocidul” (1948), “Declarația Universală a drepturilor omului” (1948), “Convenția privind Abolirea Prescrierii Crimelor de Război și Crimelor Împotriva Umanității” (1968) și “Convenția de la Geneva asupra Legilor și Cutumelor de Război (1949 cu protocoalele sale adiționale din 1977)”.

 

Text: Eduard Bodescu

Grafica: Bianca Preda