Bătălia de la Castillon
Începând cu secolul al XIV-lea, Anglia și Franța s-au angajat într-un conflict îndelungat și sângeros, numit sugestiv „Războiul de 100 de Ani”. Această confruntare, în care teritoriile erau monedele de schimb, a alcătuit un cadru perfect pentru episoadele dramatice și personaje pline de caracter.
Pe această scenă tumultuoasă, observăm personalități precum:
Ioana d'Arc, femeia cu inima de luptător și convingeri puternice, care a reușit să inspire trupele franceze și să schimbe cursul evenimentelor în favoarea țării sale;
Eduard al III-lea, un strateg militar iscusit și lider carismatic, care a condus trupele engleze prin aceste vremuri tumultoase;
Carol al VII-lea, supranumit și „Regele neștiut”, fiind figura cheie ce a dus la consolidarea puterii franceze.
Acești eroi și eroine nu doar că și-au scris numele în paginile cărților de istorie, dar au și definit povestea unui secol marcat de conflicte și transformări.
Pentru a sintetiza cauzele acestui conflict, în primul rând putem face referință la disputele feudale dintre regele Angliei și regele Franței. Lorzii englezi dețineau multe terenuri în Franța, însă vasalitatea asupra acestora era deținută de către lorzii francezi. De asemenea, conflictul asupra succesorului lui Carol al IV-lea a tensionat situația foarte tare, deoarece Eduard al III-lea a susținut faptul că tronul ar fi trebuit să îi revină lui, datorită naționalității franceze a mamei sale. Nu în ultimul rând, economia engleză era susținută în principal de exportul lânii și al materialelor textile, iar majoritatea terenurilor unde erau produse aceste lucruri era Flanders, un teritoriu ce aparținea Franței, care încerca să submineze economia Angliei prin perturbarea comerțului.
Așadar, împreună cu aceste personalități, pășim acum în lumea fascinantă a Bătăliei de la Castillon, un moment decisiv în finalizarea mult așteptată a Războiului de 100 de Ani. Unde vom întâlni alte personalități care au definit la rândul lor această bătălie și care au schimbat cursul istoriei pentru totdeauna.
În urma cuceririi Gasconiei în data de 30 iunie 1451 de către cele 3 armate ale regelui Carol al VII-lea, teritoriul Franței era în final eliberat de invadatorii englezi și războiul părea că luase sfarsit. Din păcate pentru francezi, populația Gasconiei era împotriva regimului Valois, astfel nobilii gasconi au mers la regele Angliei la momentul respectiv, Henric al VI-lea, și l-au rugat să recucerească Gasconia.
Astfel, John Talbot, conte de Shewsbury, a pornit în toamna anului 1452 cu un echipaj de 3000 de oameni, iar, după debarcarea de la 17 octombrie, a capturat Bordeaux la 22 octombrie, cu rezistența slabă. Până la venirea Crăciunului, Gasconia a fost cucerita încă o dată de către englezi, iar la finalul acesteia Talbot a primit încă 2300 de trupe trimise de fiul sau, Vicontele Lisle. Totuși, nu erau singurii care s-au pregătit, deoarece între timp regele Carol al VII-lea a alcătuit și el o armată și a împărțit-o similar în trei, Jean Bureau conducând artileria, Lordul Clermont infanteria și Contele de Penthièvre lăncierii.
Acțiunea noastră se desfășoară pe 17 iulie 1453, în Castillon-la-Bataille din Franța, unde armatele lui Henric al VI-lea al Angliei și Carol al VII-lea al Franței se pregătesc să se confrunte într-o ultimă luptă. Jean Bureau a fost cât de precaut posibil în pregătirea pentru atac. Acesta a înconjurat tabăra, localizată estic față de Castillon, cu o palisadă dotată cu 300 de tunuri, înconjurată de un șanț de pământ. De asemenea, a trimis o grupare de arcași aproape de târg, la nord-est, pentru a putea observa și anunța posibila venire a englezilor. Pe lângă cei 5300 de englezi, încă 3000 de gasconi s-au alăturat forțelor lui Talbot în marșul către câmpul de luptă, putând astfel să considerăm magnitudinea numerică a armatelor egală. Totuși, armata franceză era superior dotată din punct de vedere al artileriei, având cea mai mare unitate specializată văzută în război până la acel moment pentru această bătălie. Arcașii au fost luați prin surprindere de avangarda engleză, fiind atacați în mijlocul nopții. Puținii supraviețuitori s-au retras și au transmis informațiile viitorului atac asupra taberei.
Surprinzător, nu soldații au jucat un rol important în această bătălie, ci populația locală, cea care a asigurat o surpriză. În mod ironic, dar convenabil, o grupare de oameni, compusă din categoriile sociale defavorizate, a ridicat un nor de praf. Solul trimis de Talbot a fugit să-i transmită această informație cât de repede a putut, iar Talbot, fiind indus în eroare, a decis să atace cât de repede posibil, deși comandantul Thomas Everingham l-a sfătuit să lase armata să se regrupeze și să aștepte întăririle. Astfel, căderea în capcana neatenției a dus la un atac precipitat al englezilor, crezând că victoria le este deja în mână. Însă, surpriza a venit cand armata engleză a vazut forțele franceze prezente, alcătuite din mii de arcași și sute de tunuri.
Soldații au continuat atacul, însă erau puternic depășiți din punct de vedere numeric și al calității armelor și artileriei. John Talbot, înțelegând prea târziu capcana în care a căzut, și-a dat seama într-un moment anevoios că situația este critică. Pe fondul unui baraj de artilerie și săgeți, șarja englezilor eșuează, iar atacatorii sunt respinși cu pierderi semnificative. Lovitura finală a venit în momentul în care cavaleria bretonă, sub comanda ducelui Pierre al II-lea al Bretaniei, a surprins atacatorii cu o șarjă decisivă. Aceasta conduce la începerea retragerii englezilor, moment în care John Talbot, într-o ultimă încercare de a-și salva viața, trimite un echipaj pentru a se apăra de soldații veniți în urma englezilor, însă chiar când se apropia de malul râului Dordogne, calul lui primește o lovitură de tun, iar acesta ajunge blocat sub biata ființă, ulterior fiindu-i tăiat capul de un arcaș cu numele de Michel Perunin. De asemenea, momentul este redat și într-o pictură a lui Charles Philippe Larvière din secolul al XIX-lea.
Victoria francezilor a fost completă, iar bătălia de la Castillon a devenit „Războiului de O Sută de Ani”. Această victorie a marcat nu doar revenirea Aquitaniei sub stăpânirea franceză, ci și răzbunarea pentru umilințele suferite în bătălii precum Crécy, Poitiers sau Azincourt.
Comentarii
Trimiteți un comentariu