Istoria istoriei: Evoluția istoriografiei europene până în prezent

 

Multora ne place să cercetăm ce are istoria de spus despre poveștile diverșilor oameni și civilizații ce au venit și au trecut pe Pământ. Totuși, nu de multe ori ne întrebăm cum a ajuns istoria să fie scrisă și studiată așa cum este acum. În acest sens avem domeniul istoriografiei, care se ocupă cu studiul metodelor folosite de istorici în dezvoltarea istoriei ca disciplină sau cu modul în care istoricii au studiat diverse subiecte, utilizând surse și tehnici de cercetare. Astfel, acest articol își propune să arunce o privire în evoluția concepțiilor oamenilor despre prezentarea istoriei și cum diverși oameni au modelat ideile actuale prin care privim această disciplină.

Cele mai timpurii cronologii datează din Egiptul Antic și Mesopotamia sumeriană, sub formă de cronici și anale. Cu toate acestea, majoritatea scriitorilor istorici din aceste civilizații timpurii nu erau cunoscuți după nume, iar lucrările lor nu conțineau de obicei structuri narative sau analize detaliate.

Cele mai vechi lucrări istorice critice complet narative cunoscute au fost Istoriile, compuse de Herodot din Halicarnas, care a devenit cunoscut drept „părintele istoriei”. Herodot a încercat să facă distincția între relatări mai mult și mai puțin de încredere și a efectuat personal cercetări, călătorind și dând relatări scrise despre diverse culturi mediteraneene. Deși accentul general al lui Herodot s-a pus pe acțiunile și caracterele oamenilor, el a atribuit și un rol important divinității în determinarea evenimentelor istorice.

După el, Tucidide a eliminat în mare măsură cauzalitatea divină în lucrarea Istoria Războiului Peloponesiac, stabilind un element raționalist care a creat un precedent pentru scrierile istorice occidentale ulterioare. El a fost, de asemenea, primul care a făcut distincția între cauza și originile imediate ale unui eveniment, în timp ce succesorul său, Xenofon, a introdus elemente autobiografice și studii de caracter biografic în Anabasisul său.

Istoria pierdută a campaniilor lui Alexandru de către diadohul Ptolemeu I este considerată prima lucrare istorică compusă de un conducător. Diodor Siculus a compus o istorie universală, Bibliotheca historica, care a căutat să explice diferite civilizații cunoscute de la origini până în zilele sale, în secolul I î.Hr.

Creșterea creștinismului și statutul său sporit în Imperiul Roman după Constantin I a condus la dezvoltarea unei istoriografii creștine distincte. Rolul central al Bibliei în creștinism se reflectă în preferința istoricilor creștini pentru sursele scrise, în comparație cu preferința istoricilor clasici pentru sursele orale, și se reflectă și în includerea unor oameni fără importanță politică. Istoricii creștini s-au concentrat și pe dezvoltarea religiei și a societății. Acest lucru poate fi văzut în includerea pe scară largă a izvoarelor scrise în Istoria Ecleziastică a lui Eusebiu de Cezareea în jurul anului 324 și în subiectele pe care le acoperă. De asemenea, teologia creștină a considerat timpul ca fiind liniar, progresând conform planului divin. Deoarece planul lui Dumnezeu a cuprins toată lumea, istoriile creștine din această perioadă au avut o abordare universală. De exemplu, scriitorii creștini au inclus adesea rezumate ale evenimentelor istorice importante anterioare perioadei acoperite de lucrare. În Evul Mediu timpuriu, scrierea istorică a luat adesea forma unor anale sau cronici care înregistrau evenimente an de an, dar acest stil tindea să împiedice analiza evenimentelor și cauzelor.

În timpul Epocii Luminilor a început dezvoltarea modernă a istoriografiei, prin aplicarea unor metode scrupuloase. Filosoful francez Voltaire a avut o influență enormă asupra dezvoltării istoriografiei prin demonstrarea unor modalități proaspete de a privi trecutul. Cele mai cunoscute istorii ale sale sunt Epoca lui Ludovic al XIV-lea și Eseul său despre obiceiurile și spiritul națiunilor. El a rupt tradiția de a nara evenimente diplomatice și militare, subliniind obiceiurile, istoria socială și realizările în arte și științe. El a fost primul savant care a făcut o încercare serioasă de a scrie istoria lumii eliminând cadrele teologice și punând accent pe economie, cultură și istoria politică. ​​Istoriile lui Voltaire au folosit valorile iluminismului pentru a evalua trecutul și au ajutat istoriografia să se elibereze de eurocentrism, intoleranță religioasă și de concentrarea asupra oamenilor mari, diplomație și război.

Apogeul istoriei iluminismului a fost atins cu lucrarea în șase volume a lui Edward Gibbon, The History of the Decline and Fall of the Roman Empire. Datorită obiectivității sale relative și a utilizării intense a surselor primare, metodologia sa a devenit un model pentru istoricii de mai târziu. Acest lucru a făcut ca Gibbon să fie numit primul „istoric modern”. El a fost esențial în secularizarea și „desanctificarea” istoriei și nu s-a mulțumit niciodată cu relatări de mâna a doua atunci când sursele primare erau accesibile.

Un alt istoric modern interesant a fost Thomas Carlyle. În lucrarea în trei volume, The French Revolution: A History, Carlyle a subliniat imediata acțiune, folosind adesea timpul prezent, împreună cu rolul unor forțe ale spiritului în istorie. El a considerat aceste forțe dinamice ca fiind speranțe și aspirații ale oamenilor care au luat forma ideilor, fiind adesea osificate în ideologii. Evenimentele haotice au cerut ceea ce el numea „eroi”, pentru a prelua controlul asupra forțelor concurente care izbucnesc în societate.

La rândul său, în lucrarea sa principală Histoire de France, istoricul francez Jules Michelet a inventat termenul „Renaștere” ca o perioadă din istoria culturală a Europei care a reprezentat o pauză față de Evul Mediu, creând o înțelegere modernă a umanității și a locului ei în lume. Michelet a fost unul dintre primii istorici care a mutat accentul istoriei pe oamenii de rând, mai degrabă decât pe liderii și instituțiile țării.

Studiul academic modern al istoriei și metodele istoriografiei au fost inițiate în universitățile germane din secolul al XIX-lea, în special în Universitatea din Göttingen. Unul dintre cei mai importanți istorici prezentați aici a fost Leopold von Ranke, care a avut o influență esențială în acest sens și a fost fondatorul istoriei moderne bazate pe surse. El a implementat metoda de predare a seminarului în sala de clasă și s-a concentrat pe cercetarea arhivistică și pe analiza documentelor istorice. Începând cu prima sa carte în 1824, Istoria popoarelor latine și teutonice din 1494 până în 1514, Ranke a folosit o varietate neobișnuit de mare de surse pentru un istoric al epocii, inclusiv memorii, jurnale, misive personale și formale, documente guvernamentale, depeșe diplomatice și relatări de primă mână ale martorilor oculari. Ranke a stabilit standardele pentru o mare parte a scrierii istorice ulterioare, introducând idei precum încrederea pe sursele primare, un accent pe istoria narativă și în special pe politica internațională. Sursele trebuiau să fie solide, nu speculații și raționalizări. Credința lui era să scrie istoria așa cum a fost, insistând asupra surselor primare cu autenticitate dovedită. Ranke a respins, de asemenea, abordarea teleologică a istoriei, care a considerat în mod tradițional fiecare perioadă ca fiind inferioară perioadei care urmează. În viziunea lui Ranke, istoricul trebuia să înțeleagă o perioadă în termenii ei și să caute să găsească numai ideile generale care au animat fiecare perioadă a istoriei. În 1831, el a fondat și editat primul jurnal istoric din lume, numit Historisch-Politische Zeitschrift.

Astfel, istoriografia a trecut printr-o evoluție amplă, având loc o trecere treptată de la relatări mai subiective, care la început aveau numeroase elemente mitice, până la opere bazate pe rigurozitate științifică și analiză rațională. De-a lungul timpului, numeroși savanți au găsit necesar ca tablourile evoluției societăților pe care doreau să le lase în urmă să fie cât mai fidele și mai sincere, pentru ca generațiile viitoare să își poată forma o concepție completă asupra istoriei și să extragă lecțiile potrivite.

Text: David Visan

Grafica: Tudor Caramavrov

PR: Mara Vulpe