Istoria ceasurilor

   Ceasul a reprezentat prima invenție care a oferit omenirii posibilitatea de a măsura exact timpul între două momente bine-determinate, de a împărți ziua în unități exacte care să le permită să își organizeze activitățile în cel mai eficient mod posibil. Fără ceasul de mână, cel deșteptător, de la telefon sau calculator, de pe perete sau chiar și un orologiu de pe stradă, o persoană obișnuită din ziua de azi ar avea probleme cu noțiunea timpului și cu greu și-ar putea duce până la capăt activitățile zilnice. Nu se poate vorbi despre „timp”, fără a se vorbi și despre „ceas”.

   Primele invenții care să arate timpul erau construcții rudimentare, alcătuite fie dintr-un băț înfipt în pământ și umbra acestuia, dintr-un vas cu apă cu un orificiu în fund (vasele gradate erau folosite în special la tribunal în Antichitate de către greci, pentru a se asigura că timpul de pledare al avocaților era egal) sau dintr-o coloană, a cărei umbră determina timpul în funcție de mărimea sa. Un personaj antic din comedia „Broaștele” a lui Aristofan ne poate confirma acest lucru prin replica sa: „Când umbra va avea 10 pași lungime să vii la cină”. Acestea însă nu erau foarte avantajoase, deoarece nu puteau fi folosite noaptea sau în zilele înnorate.

  Există sute de tipuri de ceasuri diferite, fiecare inventate în funcție de mentalitatea omului din regiunea respectivă: megaliții de la Stonehenge (blocuri mari de piatră, cioplite), stâlpii de piatră din Peru, obeliscurile egiptene inventate în 3500 î.Hr. – primul obelisc, numit Montecitorio a fost adus pe Câmpul lui Marte în Roma în anul 27 d.Hr. – care au înlocuit, cu timpul, celelalte instrumente de măsurare, precum clepsidra (reprezentată pentru prima oară într-o pictură italiană din secolul XIV). Chiar și fizicianul renumit Arhimede a inventat în secolul III î. Hr. ceasul astronomic, care era de asemenea și un ceas cu cuc.

 Primele ceasuri mecanice au fost orologiile construite în perioada Renascentistă între 1270 și 1350 în zona ce cuprindea Elveția de astăzi, sudul Germaniei și nordul Italiei. Nu avea cifre sau minutare, dar anunțau ora fixă prin clopote. Cel mai important și cunoscut este cel de la Milano, construit în 1335. Ceasurile cu arc și cu un mecanism propriu-zis au apărut pentru prima oară în secolul XV în Europa.

 Ceasornicarul Peter Henlein din Nüremberg  (1485-1542) mai este considerat, de asemenea, inventatorul unor ceasuri portabile, mici, ornamentale, care se purtau fie ca pandantive sau agățate de haine.

   Astronomul și matematicianul olandez Christiaan Huygens este cel care a determinat formula matematică ce arăta durata unei pendulări (dacă un pendul se mișca 99.4 centimetri, înseamnă că trecea o secundă) și a inventat primul ceas cu pendul în 1656.

  Inventarea ceasului mecanic a determinat și apariția ceasului tradițional japonez Wadokei în perioada Edo ( între 1603 și 1867), ce funcționa pe baza unui sistem diferit de sezoane și de măsurare a timpului (o zi din sistemul nostru, era alcătuit pentru ei dintr-o zi și o noapte, fiecare fiind împărțită în șase părți egale – iar cum durata unei zile diferă de la sezon la sezon, ceasul era ajustat tot timpul pentru a fi sincronizat cu orele de lumină pe toată perioada anului) și care a fost folosit pentru mai bine de 200 de ani.

   În concluzie, ne putem da seama că, ceasul nu are un singur inventator la începuturile sale, ci o mulțime de inventatori, respectiv civilizații care au conceput simultan diferite forme ale acestuia, utilizându-se de elemente naturale precum apa, umbra, nisipul sau altele pentru a crea ceea ce astăzi includem sub termenul de „ceas”. 

        

Text: Pridie Carmen-Andreea

Grafica: Cioaca Miruna-Elena