Evoluția cultural-istorică a României de la Burebista până la Decebal

                 Istoria Daciei antice este lovită, dintr-o parte, de o oarecare ignorare și de o afundare în obscuritate în fața poveștii fascinante și reprezentative a statului român sau, în extrema cealaltă, învăluită într-o aură legendară, mistică, creată de anumiți cercetători zeloși ale căror speculații au fost născute din ambiguitatea și puținătatea izvoarelor referitoare la acest vechi stat. În orice caz, poporul geto-dacic a avut un parcurs fascinant și, de multe ori, împânzit de capriciile istoriei. Ba supraviețuind, ba dizolvându-se, dar purtând lupta cea aprigă pentru supraviețuire și putere în cadrul parametrilor principiilor clare și crude ale vieții umanității, geții rămân strămoșii și martorii unei moșteniri istorice românești la baza căreia au stat și pe care au pus-o în mișcare alături de atâția alți factori esențiali.

                 Geții au ajuns în zona actuală a României prin mileniul II î.Hr, fiind o ramură a tracilor, un popor indo-european ajuns în estul și sud-estul Europei și în Turcia pe fundalul migrațiilor populațiilor pornite din zona caucazian-rusească a Mărilor Neagră și Caspică către Europa, Orientul Mijlociu, Asia Centrală și India. Desigur, acești geți erau uniți doar prin sânge și obiceiuri, dat fiind că până la Burebista și după el au fost despărțiți în zeci de triburi autonome ce puteau avea și ostilități între ele pentru teritorii, resurse sau putere politică.

Referitor la despărțire, opinia științifică curentă a început să se detașeze de vechiul consimțământ al istoricilor români ce spunea că dacii și geții ar fi fost exact același popor. Până la Iuliu Cezar, niciun istoric grec – grecii ne-au oferit izvoarele scrise de bază pentru reconsituirea societății dacice - nu a vorbit de daci, iar până și romani cum ar fi poetul Ovidiu, care a fost exilat pe teritoriul getic al Dobrogei, i-au numit pe unii locuitori geți. Pe baza cercetărilor, se teoretizează că dacii ar putea reprezenta un popor mai recent, cristalizat din rândurile getice, ce a început să se impună abia prin secolele I î.Hr. – I d.Hr. Strabon îi plasa pe daci în zona Transilvaniei, geții trăind în zona Munteniei.

Geții au format o societate în principal agrară, ocupându-se cu agricultura, creșterea animalelor, pescuitul, dar și de meșteșuguri cum ar fi olăritul și prelucrarea metalelor. Comerțul era, de asemenea, o practică profitabilă, lemnul, caii, sarea, ceara și aurul fiind resurse de mare preț ce se găseau din belșug în Dacia, grecii căutând cu interes aceste produse. Locuitorii s-au stabilit în zonele de câmp și de munte și se retrăgeau în păduri în caz de invazii. În câmpii aveau cetăți mici făcute din pământ uscat, cu ziduri de dimensiuni medii, iar casele lor erau de asemenea construite dintr-un fel de de chirpici, cu paie și lemne. În munți, clădirile erau mai solide, fiind clădite din piatră, datorită materialelor avute la îndemână. Ansamblul de cetăți fortificate din Munții Orăștiei, inima teritoriului getic, este o realizare arhitectonică unică. Au fost construite în jur de 40 de cetăți legate prin rețele de drumuri și ziduri în scop defensiv, care se aflau pe creste acoperite de păduri, întărite cu fortificații - făcute din ziduri dacice, sau murus dacicum, care aveau o lucrătură specială din piatră ce le făcea extrem de eficace - de unde se puteau organiza atacuri-surpriză și rezistențe acerbe la asedii.

Sistemul guvernamental era reprezentat de obștea sătească, rege, tarabostes sau aristocrația militară și din marele preot. Oameni de rând se numeau comati. Exista proprietatea colectivă a pământurilor, dar și proprietatea privată a fiecărui cetățean, însă regele era deținătorul suprem al întregului teritoriu aflat sub conducerea lui. Comattii aveau datoria să-și plătească taxele, să contribuie, la nevoie, la lucrările publice, și să slujească în armată la vreme de război. Tarabostes purtau celebra căciulă dacică întâlnită și astăzi la ciobanii și țăranii români. Astfel, statele getice aveau o organizare de tip monarhic, centralizată, cu nuanțe de feudalism, acest model fiind stâlpul de rezistență al societății românești medievale ce va persista astfel până în perioada modernității.

Cultura getică a absorbit inspirații de la toate popoarele ce o înconjurau, fie ele celtice sau grecești. Coloniile grecești de la Marea Neagră construite în urma amplului proces de colonizare pornit din Atena au fost o bună sursă de cultură egeeană. Se cunoaște că aceste polis-uri făceau comerț cu geții din zonă, de la care primeau mai ales cereale. Geții au adoptat moneda și, implicit, practica comerțului monetar de la greci, pe teritoriul lor găsindu-se multe astfel de reproduceri în manieră originală. Multe bijuterii și coifuri măiestrit confecționate de către geți au fost inspirate de refinamentul și estetica artei grecești, care s-a impus și la nivelul ceramicii și arhitecturii geto-dacice. Unele dintre cele mai frumoase realizări ale strămoșilor noștri sunt niște morminte misterioase descoperite în zona Transilvaniei, construite pentru conducători, care prezintă tezaure rafinate formate din arme, bijuterii și alte lucrături din metale prețioase. Aceste morminte sunt o dovadă clară a schimbului cultural geto-grecesc ce a dus la un mare grad de dezvoltare al artei indigene.

Religia geților era politeistă, cu Zamolxis în centrul său. Herodot vorbește despre obiceiul geților de a trimite, odată la 5 ani, un sol ce trebuia aruncat în sulițe pentru a fi sacrificat zeilor. Solul care supraviețuia ritualului nu era bine văzut de ceilalți. De asemenea, oamenii erau mereu întristați atunci când venea un copil pe lume, pentru că știau câtă amărăciune și tristețe va acumula în viață. De aceea, moartea cuiva era petru ei un prilej de bucurie, știind că răposatul se va duce într-o lume metafizică superioară, unde va cunoaște fericirea adevărată împreună cu Zamolxis. Învățături zamolxiene precum nemurirea sufletului, asceza pentru iluminarea sufletească și unirea după moarte cu un zeu suprem sunt foarte similare unor idei creștine, ceea ce i-a dus pe unii la concluzia că dacii erau creștini înainte de creștinism. Zamolxis, conform lui Herodot, ar fi fost un sclav al lui Pitagora, care, după acumularea unei vaste culturi grecești, a plecat pe meleagurile getice pentru a-i instrui pe locuitori. În urma acestora, s-ar fi retras într-o locuință subterană, de unde ieșea periodic. Caracterul aproape mistic al misiunii acestui învățător ar putea fi, dacă viața lui Zamolxis a fost, într-adevăr reală și conform relatărilor, motivul principal pentru care geții l-au zeificat.

Geto-dacii erau, de asemenea, oameni ai războiului, îndârjiți și încăpățânați pe câmpul de luptă. Armata lui Decebal era compusă din pedestrime și din corpuri de cavalerie ce foloseau lănci, scuturi și săbii. Niște arme caracteristice geto-dacilor sunt sica și falxul, iar aceștia au mai avut și un anumit stindard cu un cap de lup pe care îl întrebuințau în lupte.

Herodot îi numea pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”. Contextul istoric asupra căruia a fost plasată această expresie demonstrează, în mod tragic, adevărul ei. În anul 514 î.Hr., împăratul Darius I al Imperiului Persan se afla într-o perioadă de tensiune politică cu orașele-stat din Grecia – ceea ce a dus la Războaiele Medice. Dorind să elimine problema unor răscoale ale triburilor tracice din zona Bulgariei și a sudului Daciei, Darius a pornit cu o armată imensă împotriva lor. Toată populația din dreapta Dunării s-a supus fără împotrivire, dar geții au ales să se angajeze într-un conflict militar pe care l-au pierdut repede din cauza supremației militare evidente a persanilor și „au fost robiți pe dată”.

În 335 î.Hr., Alexadru Macedon a făcut o manevră militară similară. Înainte de a porni împotriva Persiei, trebuia să-și consolideze autoritatea în fața tracilor. A traversat Dunărea prin partea Olteniei, folosindu-se atât el, cât și armata sa de bărcile localnicilor, și a învins în lupta împotriva unei armate de 14 000 de geți. Le-a ars cetatea situată la 6 km de fluviu și a luat de acolo o pradă bogată. Tot teritoriul tracic de la sud si nord de Dunăre supus de Alexandru a devenit, după moartea sa, un regat condus de un general al împăratului, Lisimah. Dromihete, o căpetenie a geților din acel teritoriu, a încurajat revolta coloniilor de pe malul Mării Negre în fața noii comduceri macedonene. În 300 î.Hr, Lisimah a căutat să-l pedepsească pe rebelul get și a încredințat fiului său, Agatocle, comanda unei campanii împotriva lui Dromihete. În mod surprinzător, Agatocle a fost învins și luat prizonie. Astfel, în 322 î.Hr., însuși Lisimah a pornit în fruntea unei armate împotriva geților, fiind învins la rândul său printr-o cursă și luat prizonier. Dromihete, cu instinctul său diplomatic ascuțit, a făcut un festin simbolic pentru Lisimah și generalii săi. Ei au fost tratați cu cea mai bună mâncare, servită în farfurii de aur, în timp ce geții au mâncat modest, în vase de lemn. Macedonenii au fost eliberați cu daruri generoase, pacea dintre geți si macedoneni fiind întărită prin mariajul dintre Dromihete și fiica lui Lisimah.

Dromihete a fost, posibil, cel mai iscusit conducător get de care știm până la Burebista. În secolul I î.Hr., în perioada anilor 82-44, s-a urcat pe scena politică a Europei „primul și cel mai mare rege al geților”. Cauzele pentru care Burebista s-a descurcat atât de bine să unească marele neam dezbinat al geților au orignat, cel mai probabil, în pericolul extern: În Transilvania era amenințarea celtică, iar în sudul Daciei Republica Romană în plină expansiune. Liderul get s-a remarcat prin autoritatea și disciplina cu care și-a controlat și și-a condus supușii alături de preotul Deceneu. Geții, despre care se afirmă că erau obosiți după multe războaie – cele tribale – au fost puși la punct prin impunerea unei crude abstinențe la vin, exerciții dese și intense în domeniile sportive și militare și deprinderea cu ascultarea profundă față de autoritatea suvernului.

După aceea, pe cale diplomatică și militară, Burebista a supus toate triburile getice, pregătindu-se pentru o expansiune nemaivăzută la acest popor. A învins triburile celtice din Transilvania, a supus cetățile grecești de la Marea Neagră și a întins noul său imperiu până la limita maximă a arcului carpatin, atingând Câmpia Panonică, fâșia Dunăreană a Bulgariei și întreaga Moldovă. A ajuns să fie temut și respectat atât de greci, cât mai ales de romani, care vedeau în el o amenințare la adresa pretențiilor lor politice. Trebuie menționat faptul că Burebista s-a implicat pe cale diplomatică în războiul civil de la Roma dintre Pompei și Iuliu Cezar, Burebista susținându-l pe Pompei, care a fost învins. De aceea, ajuns la putere, Iuliu Cezar a plănuit o invazie a Daciei, care nu a mai avut loc, pentru că atât el, cât și Burebista au fost asasinați în 44 î.Hr. Statul getic s-a fărâmițat din nou și abia în vremea lui Decebal s-a mai ajuns la o reproducere slabă a ceea ce a fost.

Text: Visan David-Mihail

Grafica: Cioaca Miruna

PR: Radu Maria