Carol cel Mare – Împăratul
încoronat în ziua de Crăciun
Pentru majoritatea populației, sezonul sărbătorilor și în
special Crăciunul reprezintă o perioadă festivă și cu însemnătate religioasă,
în data de 25 decembrie născându-se Iisus Hristos. Însă, în ziua de Crăciun
s-au petrecut multe alte evenimente istorice care au schimbat cursul
umanității, precum încoronarea împăratului Carol cel Mare, fondatorul
Imperiului Carolingian. Întrebarea rămâne, însă, cine a fost cu adevărat acest
împărat înscăunat în ziua de Crăciun și care au fost
realizările lui care i-au oferit supremație?
Carol
cel Mare, cunoscut și sub numele de Charlemagne (născut în jurul anului 740 d.
Hr – decedat la data de 28 ianuarie 814), a fost rege al francilor începând
cu anul 768, până la data morții sale, dar mai ales primul împărat
al Imperiului Carolingian, fiind
considerat „părintele” Franței și Germaniei și fiind și cuceritor al Italiei.
Cariera
sa de conducător începe cu adevărat odată cu moartea tatălui său în anul 768, Pepin cel Scurt, când tronul Regatului Francilor îi revine
acestuia și fratelui său Carloman, care moare în anul 771. Totuși, Carol
va domni singur asupra francilor care, deși erau proaspăt trecuți la creștinism în mod oficial, nu au putut renunța la
„religia barbară”, ceea ce a condus către alte probleme cu Biserica Catolică de
la Roma.
Imperiul
Franc condus de Carol era însă amenințat de alți factori, precum conflictele cu
Biserica de la Roma, pe care le aveau concomitent și longobarzii, extinderea
către nord a sarazinilor, de invazia iminentă a avarilor, dar mai ales de
celebrele războaie purtate cu saxonii. În anul 772 încep războaiele cu saxonii
care durează timp de 32 de ani, iar după aceste războaie, Carol este denumit „Pater
Europae”. Scopul acestor războaie era convertirea la catolicism și alipirea de
Imperiul Franc a teritoriului saxonilor care trăiau între Marea Nordului și
Munții Harz, respectiv între Elba și Rin. În martie 773, legatul papal de la
curtea lui Carol îi cere ajutor împotriva longobarzilor din nordul Italiei de
azi care amenințau Roma papală. Carol pornește o expediție militară ce durează
din martie 773 până în vara lui 774, când reușește să-l învingă pe Desiderius,
regele longobarzilor.
Împăratul Carol a fost considerat și
ocrotitorul Bisericii Catolice, astfel în anul 795 a fost ales papă Leon al
III-lea, care se asigură de sprijinul lui Carol, trimițându-i acestuia, ca protector
al bisericii, cheia de la mormântul Sfântului Petru și stindardele Romei.
Sistemul papal era fărâmițat în acel timp din cauza opoziției unor nobili, iar,
ca urmare, în 799 are loc un atentat împotriva papei, Leon al III-lea se
refugiază sub protecția lui Carol la Paderborn, unde cel mai probabil s-a
încheiat înțelegerea cu papa pentru încoronarea lui Carol ca împărat al noului
Imperiu Carolingian, născut astfel din această înțelegere și în urma
conflictelor încheiate cu succes menționate mai sus.
Pe lângă realizările religioase, Carol a
câștigat multe conflicte ce au determinat soarta noului Imperiu pe care l-a
fondat. După încoronarea din anul 800, Carol începe extinderea Imperiului către
est pentru a umple golul format în nord-estul imperiului. Prin deportarea
saxonilor, Carol I permite slavilor de pe Elba, abotriți și obotriți, dar și
francilor să se așeze aici. Imperiul lui Carol a avut relații încordate cu
popoarele de slavi, sași și turing încă din anul 789, francii, în frunte cu
Carol cel Mare, pornesc o campanie militară contra wilților, iar după
înfrângerea rezistenței sașilor în 806 contra sorbilor, ducele acestora,
Miliduoch, fiind în prealabil omorât. Alte conflicte esențiale din domnia lui
Carol au fost conflictele cu Bizanțul, determinate de refuzul împăratului
Nicefor de a-l recunoaște pe Carol împăratul Imperiului Carolingian. Nicefor
răspunde printr-o blocadă maritimă a Veneției, iar fiul lui Carol, Pepin,
regele Italiei, ocupă Veneția, ceea ce-l determină pe împăratul bizantin să
înceapă tratativele, dar la sfârșitul anului 810 o solie bizantină sosește în
Italia. Pentru că fiul lui Carol murise între timp (la 8 iulie 810), solia
bizantină este primită la Aachen, dar Carol nu acceptă să aibă titlul schimbat
în Romanorum Imperator Augustus, „împărat al Sfântului Imperiu Roman”.
Extinderea francilor spre est datorată lui Carol determină o influență politică
și culturală germană în Europa Centrală, ce a permis o dezvoltare înfloritoare
în domeniile artelor și științelor, cunoscută drept și renașterea carolingiană.
Totuși,
aceste conflicte nu au avut atât de mare însemnătate precum încoronarea ce a
avut loc în anul respectiv. În vara anului 800,
Carol pornește spre Roma, unde, la 23 decembrie, în fața porților Romei,
trebuie să depună un jurământ de puritate sufletească, care urma să înlăture
învinuirile ce-i fuseseră aduse de unii nobili. Astfel, în ziua de Crăciun,
Carol cel Mare a fost încoronat Imperator Augustus de către Papa Leon al III-lea
în data de 25 decembrie, anul 800, această zi a nașterii Mântuitorului
fiind simbolică pentru nașterea unui imperiu creștin, care a însemnat
totodată o încercare de a reînvia Imperiul Roman de Apus. Carol se considera
Augustus Imperator Renovati Imperii Romani, împăratul imperiului roman
restaurat, legitimat de biserică prin denumirea de sacrum (Sfântul Imperiu Roman). Unitatea dintre stat și
biserică („imperium et sacerdotium”) a fost fundamentul unității europene
medievale. Chiar dacă a fost într-un anumit sens rivalul Imperiului Roman de
Răsărit, această încercare s-a dovedit a fi eșuată, însă împăratul Carol cel
Mare va rămâne un conducător de succes ce a pavat drumul spre glorie al
națiunilor care s-au desprins din Imperiul Carolingian mai târziu.
Text: Alexia Marcov
Grafică: Călin Sofia Diana
PR: Popescu Cristina
Comentarii
Trimiteți un comentariu