Războiul din Bosnia-Herțegovina
Bosnia-Herțegovina a avut sute de ani de a face cu ocuparea și conducerea permanentă a unei forțe politice mai mari, fapt ce se oglindește prin diversitatea etnică a populației. Aceștia au avut de a face cu cea mai lunga perioadă de ocupație otomană (397 de ani, între 1481-1878), lucru ce a dus la convertirea unei părți semnificative din populația slavă la religia islamică. De asemenea, pe teritoriul Bosniei au rămas în continuare populații semnificative creștine, ortodoxe și catolice care conviețuiau într-un mod liniștit unele cu altele. Între 1878-1918 Bosnia-Herțegovina devine parte componentă a Imperiului Austro-Ungar, fiind o provincie administrativă. Din anul 1918, aceasta intră în componența Regatului Iugoslaviei, devenit ulterior, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial: Republica Socialistă Federală Iugoslavia.
În anul 1922 Bosnia își declară pentru prima dată independența. Argumentul central pe care il foloseau persoanele ce nu au fost de acord cu indpendența statului este că Bosnia nu a avut o existență istorică independentă și autonomă, fiind mereu inclusă în structuri mai vaste, precum imperii sau administrații mai largi. Acest context a alimentat reacții puternice din partea Belgradului împotriva independenței Bosniei, într-un mod mai intens decât în cazul altor republici care și-au proclamat independența.Multe persoane consideră că acesta este unul dintre motivele principale pentru care războiul din Bosnia a fost cel mai crunt episod al dezintegrării Iugoslaviei.
Când s-au desfășurat alegeri în Bosnia și Herțegovina, 1990 în decembrie, noi partide reprezentând cele trei comunități naționale au obținut locuri aproximativ proporționale cu populațiile lor. A fost constituit un guvern cu politicianul bosniac Alija Izetbegovic în fruntea unei președinții comune. Cu toate acestea, tensiunile care creșteau, atât în interiorul, cât și în afara Bosniei și Herțegovinei, au făcut cooperarea tot mai dificilă cu Partidul Democratic Sârb, condus de Radovan Karadzic.
În 1991, mai multe "regiuni autonome sârbe" auto-proclamate au fost declarate în zonele Bosniei și Herțegovinei cu o proporție semnificativă de populație sârbă. În august, Partidul Democratic Sârb a început să boicoteze întâlnirile președinției bosniace, iar în octombrie și-a retras deputații din adunarea bosniacă și a înființat o "Adunare Națională Sârbă" la Banja Luka. În acea perioadă, un război în toată regula izbucnise în Croația, iar dezintegrarea Iugoslaviei era în plină desfășurare. Poziția Bosniei și Herțegovinei devenise extrem de vulnerabilă. Posibilitatea împărțirii statului fusese discutată în timpul întâlnirilor dintre președintele croat Franjo Tudjman și președintele sârb Slobodan Milosevic mai devreme în acel an, iar în noiembrie 1991 au fost proclamate două "comunități" croate în nord și sud-vestul Bosniei și Herțegovinei, similare în anumite aspecte cu "regiunile autonome sârbe".
Încercările Comunității Europene de a diviza Bosnia și Herțegovina în "cantoane" etnice au eșuat, deoarece diferitele variante ale acestor planuri au fost respinse de cele trei principale partide etnice. Odată ce independența Bosniei și Herțegovinei a fost recunoscută de Statele Unite și Comunitatea Europeană, forțele paramilitare sârbe bosniace au declanșat imediat atacuri asupra Sarajevo-ului, iar bombardarea orașului de către unitățile sârbe bosniace ale armatei iugoslave a început rapid după aceea.Atacurile asupra orașelor din estul Bosniei și Herțegovinei, cu populații mari de bosniaci, au fost realizate de forțe paramilitare și unități ale armatei iugoslave. Acesta a fost începutul unui proces de epurare etnică, unde bosniacii au suferit, iar sârbii au fost principalii agresori. Într-o perioadă de doar șase săptămâni, o ofensivă coordonată a armatei iugoslave, a grupurilor paramilitare și a forțelor locale sârbe bosniace a preluat aproximativ două treimi din teritoriul bosniac sub control sârb.
Situația militară a rămas relativ statică începând cu vara anului 1992. Armata guvernamentală bosniacă, asamblată rapid, împreună cu unele forțe croato-bosniace mai bine pregătite, au menținut liniile frontului. Conflictul a slăbit guvernul bosniac, iar intervenția internațională prin livrarea de ajutoare umanitare s-a făcut simțită. Eforturile ONU de a proteja anumite "zone sigure" au eșuat, cu un exemplu tragic fiind masacrul de la Srebrenica, unde forțele sârbe bosniace au ucis peste 7.000 de bărbați bosniaci. Aceasta este ulterior declarată un genocid de instanțele internaționale de la Haga în 2005. Iar în 26 februarie 2007, Curtea Internațională de Justiție a recunoscut oficial masacrul din Srebrenica drept genocid. Femeile și fetele bosniace au avut de asemenea de suferit din cauza soldaților, care au folosit forța fizică și puterea oferită prin statutul lor, pentru a le abuza. Pe lângă cărțile și articolele despre tragediile războiul propriu-zis, există nenumărate cărți dureroase scrise de victimele ce au plătit prețul acestui conflict etnic.
Acțiunile militare și presiunea diplomatică ulterioare au condus la Acordurile de la Dayton în 1995, care au propus o federalizare a Bosniei și Herțegovinei. Acordul a fost impus prin desfășurarea unei forțe internaționale de menținere a păcii. Această perioadă a războiului și a eforturilor de pace reprezintă un capitol dureros în istoria recentă a regiunii, cu consecințe care se resimt și în prezent.
Comentarii
Trimiteți un comentariu