Cum a luat naștere China modernă?

        Deng Xiaoping(1904, Guang’an-1997, Beijing) este numele la care ar trebui să se gândească oricine vrea să afle începutul poveștii care a transformat China dintr-una din cele mai subdezvoltate țări ale lumii în a doua economie a lumii, totul în doar 40 de ani.

​Perioada de după 1976, anul morții lui Mao Zedong, a reprezentat cea mai bună perioadă din cariera politică a lui Deng Xiaoping, care a fost unul dintre cei mai importanți membri ai Partidului Comunist Chinez în perioada interbelică, dar și la începuturile regimului lui Mao Zedong, până la punctul la care politicile sale reformiste l-au făcut să cadă în dizgrația lui Mao Zedong, căruia îi era frică de faptul că acele politici ar urma să transforme țara într-una capitalistă, motiv pentru care Deng a fost nevoit să se retragă din funcțiile pe care le ocupa la începutul Revoluției Culturale.

​Întorcându-ne la începutul perioadei post-Mao(1976), acela a reprezentat sfârșitul politic al Găștii celor Patru, un grup politic influent în perioada Mao Zedong, din care făcea parte și Jiang Qing, soția acestuia. În 1977, Deng a redevenit vicepreședintele Comitetului Central, respectiv vicepreședintele Comisiei Militare Centrale. După aceea, în 1978, Deng a devenit mai puternic decât Hua Guofeng, secretarul general de partid la acea vreme, și a devenit liderul de facto al Chinei. Aceasta a fost o mare reușită pentru el, căci Deng nu a fost niciodată secretarul general al Partidului Comunist Chinez, în schimb ocupând diverse funcții importante în stat.

​Primele reforme care au dus la modernizarea economică a Chinei au fost făcute în domeniul agriculturii, unde era o criză acută. Acestea au constat în decolectivizarea agriculturii și împărțirea terenurilor fostelor “comune ale poporului” fiecărei gospodării în parte. De asemenea, sfârșitul anilor 70 a dus și la reforme în „industria urbană”: întreprinderile de stat aveau dreptul de a vinde orice produs depășea cota de producție, iar oamenii au câștigat dreptul de a iniția propriile afaceri. În decembrie 1978, Deng a deschis piața chineză pentru întreprinderile străine. În 1979, a apărut prima Zonă Economică Specială din China, în Shenzhen, dedicată investițiilor străine și cu o birocrație simplificată. Ca fapt divers, în 1979, Shenzhen avea 30.000 locuitori, iar în 2019, acest oraș a crescut până la 12 milioane de locuitori, depășind la PIB chiar și Hong Kong-ul vecin.

​Printre alte reforme semnificative din acea perioadă, se remarcă și instituirea politicii unicului copil, după ce s-a văzut că populația Chinei depășise bariera de 1 miliard de locuitori la recensământul din 1982. Cu toate acestea, respectiva politică a avut și excepții destinate cuplurilor din mediul rural al căror prim copil era fată, dar și minorităților. Totuși, aceasta a fost cea mai dură politică de control a populației din lume, până a fost abolită în 2016, când cuplurile puteau avea legal 2 copii.

​La 3 ani după protestele de la Piața Tiananmen din 1989, care au stopat reformele inițiate de către el, Deng a făcut un tur al mai multor orașe din jumătatea de sud a Chinei, mai exact, acesta a vizitat Shenzhen și Zhuhai, 2 zone economice speciale aprobate de către el, dar și Shanghai, unde reformele sale au dus la crearea și la dezvoltarea districtului Pudong, care a devenit centrul financiar al Shanghaiului, care la rândul său este centrul financiar al Chinei. Acest tur a salvat piața de capital a Chinei și cele 2 piețe bursiere ale țării, de la Shanghai și Shenzhen.

​Nu în ultimul rând, consecințele acestor reforme nu pot rămâne neobservate. În 40 de ani, PIB-ul Chinei a crescut de la 263 de miliarde de dolari la 14.363 de miliarde de dolari. În plus, de la o țară care fabrica, în cea mai mare parte, lucruri ieftine și copii ale produselor din Occident, China a devenit un lider mondial al inovației și un fabricant de produse din ce în ce mai sofisticate. O altă consecință majoră este reprezentată de scoaterea din sărăcie a sute de milioane de oameni în câteva decenii, un record absolut la nivel mondial. De asemenea, se poate observa și o dezvoltare fără precedent a rețelei de transport a țării: din 1989 până în 2019, rețeaua de autostrăzi a Chinei crește de la zero la 150.000 de kilometri, iar din 2008, de la deschiderea primei linii de la Beijing la Tianjin, și până in prezent, rețeaua de trenuri de mare viteză a Chinei a atins pragul de 36.000 de kilometri, reprezentând două treimi din totalul mondial de căi ferate de mare viteză.

​Cu toate acestea, liderii țării au înțeles că libertatea economică și cea politică nu sunt două lucruri similare, astfel că Republica Populară Chineză, în ciuda evoluției economice spectaculoase, a rămas o țară comunistă până în ziua de azi, statut ce îi conferă Chinei o oarecare neîncredere în rândul democrațiilor consolidate, știut fiind că regimurile comuniste au făcut în jur de o suta de milioane de victime în secolul trecut.

Text: Rareș Monceanu