Frida Kahlo - între viață și artă

        „Nu pictez niciodată vise sau coșmaruri. Îmi pictez propria realitate”, sunt vorbele celebre ale artistei mexicane Frida Kahlo, recunoscută pentru autoportretele sale pictate în culori vibrante, puternice, pentru pasiunea și durerea prin care își punea în valoare operele. Totodată, este celebrată în Mexic pentru atenția acordată culturii țării și a celei indigene, cât și de către persoanele feministe, pentru modul său de reprezentare fără compromisuri a experienței și formei feminine.

Printre lucrările sale cele mai cunoscute, se numără (în ordinea apariției) „Autoportret la granița dintre Mexic și Statele Unite” (1932), „Spitalul Henry Ford” (1932), „Cele două Frida” (1939), „Autoportret cu colier de spini și colibri” (1940), „Autoportret drept o Tehuana/Diego în mintea mea” (1943), „Eu și Diego” (1949).

Deși stilul său artistic este deseori catalogat în curentul suprarealist, Frida a respins cu vehemență această etichetă, răspunsul ei fiind tocmai citatul cu care începe acest articol. Susținea cum pictura i-a completat viața, a ajutat-o să facă față greutăților cu care s-a confruntat de-a lungul timpului. În adolescență, aceasta a fost implicată într-un accident de autobuz, în urma căruia viața i-a fost pusă la un pas de final. A suferit multiple fracturi, printre care i-au fost afectate coloana vertebrală, clavicula, coastele, bazinul, piciorul drept și umărul (dislocat). Accidentul a avut consecințe grave asupra sănătății ei nu doar fizice, ci și mintale, din urma acestuia rămânând cu uterul și abdomenul perforate, împiedicând-o astfel să-și ducă la capăt cele trei sarcini avute de-a lungul vieții, fiind nevoită să renunțe la ele din cauza pericolelor nașterii.

            Se constată, astfel, că experiența de viață este o temă comună în lucrările artistei, în număr de aproximativ 200, printre care picturi, schițe și desene. Dintre cele 143 de picturi, 55 sunt autoportrete („Pictez autoportrete, pentru că sunt atât de des singură, pentru că sunt persoana pe care o cunosc cel mai bine”). De remarcat este cum durerea ei nu doar fizică, ci și emoțională este transpusă pe pânză, începând să facă referire în lucrările sale (mai ales după ce și-a câștigat încrederea și stima de sine ca artistă) la o serie de traume pe care le îndurase (un exemplu remarcabil fiind pictura „Coloana frântă”, 1944), un alt aspect ferm înfățișat din viața sa fiind relația turbulentă cu Diego Rivera (pictor și muralist cunoscut), în lucrări precum „Autoportret cu părul tăiat” (1940), în spatele fiecăreia stând câte o poveste empirică, plină de emoții complexe.

În „Autobuzul” (1929), o tânără care seamănă cu Kahlo stă pe scaunul de lemn al unui autobuz – o scenă care evocă ultimele momente dinaintea accidentului fatidic al versiunii sale tinere de la (doar) 18 ani. Mai târziu, Frida și-a descris durerea fizică și psihologică în termeni mai puternici. În „Spitalul Henry Ford” (1932), se înfățișează pe ea însăși pe un pat de spital, sângerând după un avort spontan, lacrimile alunecându-i pe față. În „Cele două Frida” (1939) – pictată după ce Frida a divorțat de Diego Rivera – o versiune a ei cu inima ruptă se ține de mână cu o altă versiune a sa, una vindecată. „Am suferit două accidente grave în viața mea, unul în care un autobuz m-a doborât”, a spus Kahlo. „Celălalt accident a fost Diego”.

Reprezentarea lui Kahlo asupra propriei suferințe a fost revoluționară prin directitudinea ei. La începutul secolului al XX-lea, „nu aveai femei artiste care să-și pună propriile traume personale în arta lor”, spune Celia Stahr, autoarea cărții „Frida în America”. „[Arta Fridei] Este foarte personală, dar este și de natură politică, din cauza modului în care sunt privite femeile, a modului în care sunt marginalizate”.

Această onestitate, radicală pentru vremea ei, este ceea ce-i conectează pe atât de mulți oameni cu munca Fridei, chiar și decenii mai târziu. „În loc să ascundă ceea ce este dureros și greu, ea a împărtășit aceste lucruri în mod deschis”, afirmă Vanessa Severo, autoare a piesei de teatru „Frida... Un Autoportret”, ea însăși o artistă care trăiește cu dizabilități. „Ea m-a învățat că pot să iau atitudine și să fiu exact cine sunt”.

            „Obișnuiam să cred că sunt cel mai ciudat om din lume. Apoi, m-am gândit că sunt atâția oameni pe lume, încât trebuie să mai fie cineva ca mine, care să se simtă la fel de bizar și de defect precum o fac eu. Mi-o imaginez că este acolo, undeva, gândindu-se și ea la mine. Așadar, sper că dacă ești acolo și citești asta acum, să știi că, da, este adevărat, sunt aici și sunt la fel de ciudată ca tine” – Frida Kahlo.

Text: Neagoe Teodora

Grafică: Cioacă Miruna

PR: Radu Maria