Anul 1848 în Europa

 

 

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Europa predomina un sentiment naționalist, în special în rândul popoarelor ce își doreau unificarea teritoriilor vorbitoare de aceeași limbă și care aveau o bază socio-culturală comună. Dat fiind că în majoritatea marilor puteri europene încă erau regăsite monarhii neoabsolutiste, mai multe ideologii politice au luat naștere drept răspuns la acest regim politic, precum naționalismul romantic, care a ajutat la formarea conștiinței naționale în rândul cetățenilor mai multor popoare. Astfel, în urma și a unor perioade prelungite de crize economice cauzate de secetele din anii 1845 și 1846, dar având și modelul anumitor națiuni, precum Franța, în anul 1848 s-au declanșat revolte în majoritatea statelor europene, prin care s-a luptat atât pentru unitatea națională, cât și pentru eliberarea socială.

​Acest an tumultuos, marcat de revoluții importante pentru schimbările politice și începerea formării unor noi state naționale, debutează cu revoluția din Franța, unde revoltele izbucnesc la Paris, la sfârșitul lui februarie 1848, fiind organizate de opoziție împotriva guvernului. Cauzele acestei prime revoluții au fost diverse, variind de la lipsa recoltelor cauzată de secete de care depindea bunăstarea poporului, până la cererea anumitor drepturi politice. La acea vreme, puterea stătea în mâinile burgheziei financiare, iar burghezia mică şi cea mijlocie, muncitorimea şi țărănimea nu aveau drept de vot. Totodată, închiderea unor șantiere de construcție şi a unor întreprinderi industriale au favorizat creșterea numărului de șomeri în mod alarmant de ridicat. Tocmai de aceea masele s-au organizat împotriva regelui Ludovic Filip şi a ministrului său, Guizot, cererile constând în reforme economice, votul universal şi înlocuirea monarhiei cu republica.

Guvernul a încercat să oprească protestele și manifestările stradale, dar revoluționarii s-au baricadat pe străzi, au cerut abdicarea regelui, au ocupat Palatul regal şi au incendiat tronul, iar într-un final regele Ludovic Filip a fugit.

După alegerea unui guvern provizoriu și proclamarea Republicii, noii reprezentanți au dat o serie de decrete revoluționare, ca acela privitor la dreptul de muncă, la libertatea presei, şi au stabilit votul universal, iar printre altele s-au înființat Atelierele Naționale, unde lucrau mulți muncitori plătiți de stat, dar care au fost desființate. Acest fapt a constituit principalul motiv pentru care revoltele populare au continuat, cerând respectarea decretului privitor cu dreptul la muncă.

După mai multe lupte, Revoluția a culminat cu insurecția muncitorilor din Paris, care a început pe data de 22 iunie, când aceștia s-au baricadat în cartierele lor. În luptele ce s-au dat, numărul muncitorilor morţi a ajuns la 11 000, iar alţii au fost arestaţi, judecaţi şi condamnați la închisoare. În urma acestei confruntări de mare anvergură și a altor dispute, în toamna lui 1848, Adunarea Constituantă a votat Constituţia Republicii a II-a, care acorda putere mai mare președintelui, iar la alegerile pentru acest post, Ludovic Napoleon Bonaparte, nepotul lui Napoleon I, a ieşit învingător, marcând sfârșitul Revoluției din Franța.

Spre deosebire de Franța, revoluționarii germani doreau unificarea Germaniei, invocând scopul național, dorind totodată, libertăți politice, sociale și economice.

Revoluția germană, care a coincis cu cea a polonezilor din regiunea Poznan stăpânită de Prusia, a pornit din statele din sud şi a ajuns, în 15 martie, la Berlin, capitala Prusiei, când au avut loc demonstrații populare. Regele Frederic Wilhelm al IV-lea aduce armata, dar poporul se apără pe baricade. După 3 zile de lupte grele între armata regală și cea a poporului, regele Frederic Wilhelm al IV-lea cedează, formându-se o Adunare Naţională Constituantă. Pentru a se înfăptui unificarea Germaniei, se constituie o adunare a reprezentanților poporului german, care a fost denumită Parlamentul de la Frankfurt, după orașul unde şi-a desfășurat lucrările. Acesta votează Constituţia pentru întreaga Germanie şi oferă coroana regelui Prusiei, care o refuză, pentru că nu vrea să domnească conform unor principii democratice. Adunarea Constituantă va fi însă dizolvată odată ce repornesc luptele de stradă motivate de noua simpatie a burgheziei pentru aristocrație și monarhie, înăbușite sângeros de către insurecția trupelor regelui și a guvernului burghez. Regele Frederic Wilhelm al IV-lea trimite trupe şi spre alte zone din Prusia cu populație răsculată, iar polonezii sunt înfrânți de trupele prusace cu ajutorul trupelor țariste.

Tot după modelul polonezilor din regiunea Poznan, mai multe popoare reunite sub emblema Imperiului Habsburgic, precum italienii, cehii, polonezii, slovacii, ungurii, sârbii, croaţii, ucrainenii şi chiar românii, se simțeau asuprite național de habsburgi şi de nobilimea austriacă sau maghiară şi suportau tot mai greu greutățile economice şi sociale.

Așadar, atunci când revoluția izbucnește pentru prima dată la Viena în 13 martie 1848, se observă clar semne cum că populațiile vor să înlăture dominația absolutistă. Cancelarul Metternich este nevoit să fugă din faţa revoluţionarilor, iar în alte părți din imperiu se înregistrează răzvrătiri şi împăratul este nevoit să promită libertăți şi o Constituţie. În iunie 1848, armata imperială a bombardat Praga şi a înfrânt revoluția cehilor, iar în octombrie 1848 aceleași trupe asediază Viena, câștigând datorită unei mai bune dotări. Spiritul revoluționar din inimile altor popoare se va stinge când noul împărat, Franz Joseph, ajutat de Imperiul Țarist, reușește să înfrângă şi luptele acestora.

Un alt exemplu de națiune ce lupta pentru unitate națională este Italia, unde scânteia care aprinde revoluţia se naşte la Milano şi la Veneția, de unde sunt alungate trupele imperiale. Revoluționarii creează Republica de la Roma, a cărui conducător va fi Giuseppe Mazzini, care avea puternice idealuri democratice.

Regele din statul Piemont, Victor Emmanuel al II-lea, dorea unificarea Italiei şi pornește un război împotriva habsburgilor, dar se temea de revoluționarii care voiau să facă din Italia o republică. Nesigur şi lipsit de ajutorul populației, regele este învins. Astfel, preferă să facă o înțelegere cu Franz Joseph, iar peste ceva timp este cucerită Republica Veneţia şi împotriva Republicii romane sunt trimise trupe habsburgice, franceze şi cele ale regelui din Sudul Italiei. Deşi au apărat eroic Roma, revoluționarii lui Garibaldi sunt înfrânți.

Nu în ultimul rând, una dintre cele mai notabile mișcări revoluționare pașoptiste este cea a ungurilor. Revoluția ungurească s-a compus din nobilimea mijlocie şi din intelectualii patrioți, iar printre conducătorii care s-au remarcat a fost şi Ludovic Kossuth. Primii revoluționari reușesc îndepărtarea iobăgiei, şi în felul acesta atrag țărănimea, cu ajutorul căreia creează o armată revoluționară care va îndepărta stăpânirea habsburgică, în urma căreia va fi declarat statul independent maghiar, Republica liberală.

Dar revoluționarii unguri nu au eliberat alte popoare ca românii, sârbii sau slovacii, iar acest fapt a permis regelui Franz Joseph să înfrângă națiunile, după ce le întorsese una împotriva celeilalte. Deși Kossuth a realizat greșeala făcută, era prea târziu pentru armata maghiară, care era atacată din toate părțile de către habsburgi, care i-au recucerit.

Popoarele europene au încercat între 1848 şi 1849 să își dobândească libertatea sau unitatea națională, chiar dacă revoluțiile pașoptiste au avut un final nefericit pentru majoritatea națiunilor, însă rolul acestora în societatea europeană modernă și moștenirea istorică pe care au lăsat-o sunt de necontestat, acest an revoluționar unind popoarele sub aceleași crezuri pentru care au continuat să lupte și mai târziu.

 

Text:Alexia Marcov

Grafica: Calin Sofia Diana

PR: Mara Vulpe