Nicolae Spătaru Milescu
Nicolae Spătaru Milescu este o personalitate învăluită în
mister de cele mai multe ori pentru publicul larg. Acesta a reprezentat un
adevărat uomo universale – cunoscător de slavonă, latină, elenă, greacă, turcă
și arabă, a fost totodată istoric, cărturar, diplomat,
teolog, geograf, etnograf, filolog și scriitor. Viața sa se află la hotarul dintre realitate și legendă. Ion Neculce îi
dedică o întreagă scriere - Legenda XLI din prefața Letopisețului Țării
Moldovei, de unde se desprind evenimente din viața lui Spătaru prezentate
stilizat. În povestirile cărturarului există o sămânță de adevăr. De fapt,
îndrăznesc a spune că viața lui Milescu a fost cu mult mai complexă și mai
intrigantă decât legenda. Putem însă aborda lucrarea lui Neculce drept un
excelent punct de plecare în încercarea de a deslușii existența fascinantă a
moldoveanului.
Își începe viața la Vaslui în 1636,
trăgându-se dintr-un tată aromân, născut în Peloponez, stabilit pe atunci în
Moldova. Din 1642 până în 1644 este elev la Școala Domnească de la Trei Ierarhi
din Iași, înființată de Domnul Vasile Lupu. Învățătorul lui era tot aromân și a
reușit să-l convingă pe tatăl său să-l încredințeze Școlii Mari din
Constantinopol. Aici, Spătaru se întâlnește și creează legături cu importante viitoare personalități atât ale Valahiei, cât
și ale Moldovei. Printre aceștia se numărau fiul lui Vasile Lupu, Ștefăniță,
viitorul patriarh al Ierusalimului, Dositei și viitorul domnitor al Moldovei
Grigore Ghica.
În 1653 îsi termină studiile și se întoarce înapoi în
țară, unde devine grămătic pentru domnul Moldovei. Influent fiind la curtea
domnitorului, acesta ajunge un apropiat a lui Gheorghe Ghica, care-l ia pe
Nicolae cu el atunci când este chemat în 1659 la conducerea Valahiei. Îi este
oferit rangul boieresc de mare spătar. Se întoarce în Moldova unde acum era
domn fostul său coleg de școală Ștefăniță Lupu. Traduce din grecește în
românește „Cartea cu multe întrebări foarte de folos...”. Deoarece Ștefăniță
Lupu se stinge din viață, Spătaru pleacă înapoi în Muntenia, de unde este trimis drept diplomat la Poartă, de către noul domnitor, tot un
fost coleg al său de la Constantinopol, Grigore Ghica. Aici își continuă scrierile și se documentează
riguros cu privire la originile familiei sale din Peloponez. Găsește informații
cum că tatăl său ar provenii din vița princiară a familiei Buia-Spată,
documentată pentru prima dată în 1304. De aceea începe să-și spună
Moldavo-Laccone barone, adică nobil moldovean din Laconia, deoarece termenul de
aromân nu exista pe atunci.
Traduce integral textul Bibliei din greacă în română. Însă în 1664
este nevoit să părăsească Constantinopolul: Grigore Ghica este acuzat de
trădare și eliberat din Scaunul Munteniei, drept pentru care, datorită funcției
sale de capuchehaie, Spătaru fuge pentru a-și salva viața. Lasă manuscrisul în
grija lui Șerban Cantacuzino, care pe baza acestuia, tipărește în 1688 prima
traducere a Bibliei de la București.
Ajunge în Pomerania, unde se refugiase fostul domnitor Gheorghe
Ștefan, acum protejat al regelui Suediei. Acesta îl trimite la Stockholm, unde
se stabilește pentru mai multe luni, timp în care se împrietenește cu
ambasadorul Franței, Arnould de Pomponne. Acesta admira vasta sa cunoaștere cu
privire la umanioare. Scrie lucrarea Enchiridion (Enchiridion sive stella
Orientalis Occidentalis splendens - Manual sau Steaua Orientului strălucind
Occidentului). Este singura lucrare publicată în timpul vieții sale. O semnează
cu numele său întreg: Nicolae Spătaru. Se pare că există o confuzie
creată de către Ion Neculce cu privire la numele cărturarului. Nicolae nu a
folosit niciodată numele de Milescu, acesta fiindu-i de fapt atribuit de către
Neculce și face referire la satul Milești în care tatăl lui Spătaru cumparase
pământ.
Ajunge la Paris în 1667, tot pentru a preda o scrisoare de la
Gheorghe Ștefan. Acesta moare la începutul anului următor, așa că Spătaru
decide să se întoarcă acasă. În luna octombrie, Iliaș Alexandru este înlăturat
de la conducerea Moldovei. Crezând că Spătaru ar fi complotat împortiva sa
pentru a-l vedea înlăturat, dă poruncă călăului să-i taie nasul. De atunci
Spătaru rămâne cu porecla Cârnul.
În 1671 ajunge din nou la Constantinopol, după ce Grigore Ghica
fusese absolvit de către turci. Se întâlnește cu fostul său coleg Dositei, acum
ajuns patriarh al Ierusalimului. Acesta dorește să aibă un om în interior la
Moscova, așa că-l recomandă țarului de pe atunci, Alexei Mihailovici. Trece
granița rusească pe 23 mai. Ajunge traducător la Poloski Prikaz, cancelarie
care veghea treburile diplomatice. Redactează în limba slavonă Aritmologhion
(Cartea numerelor) și Hresmologhion, pe cea din urmă dedicând-o țarului.
Își continuă scrierile cu Vasilologhin, Povestea asupra bisericii Sf.
Sofia, Cartea hieroglifelor, Cele șapte minuni ale lumii, Dicționar
slavo-grec-latin, și colaborează pentru a realiza Alegera ca țar a
țarului Mihai Feodorovici și Arborele genealogic al țarilor ruși.
Este trimis drept ambasador în China, plecând din Moscova pe 3
martie 1675. În urma experiențelor sale de pe parcursul călătoriei, realizează
lucrarea intitulată Descrierea Chinei. Misiunea sa diplomatică nu a
putut fi îndeplinită succces, iar pe drumul de întoarcere, din porunca țarului,
vameșii îi confiscă toate bunurile. Se întoarce în capitală abia în 1678.
Obține, în 1680, pentru mitropolitul Dosoftei o
tipografie completă cu litere chirilice. Mai târziu însă, mitropolitul va
critica implicarea sa în procesul de reformare a școlii superioare din Moldova,
în urma căruia au fost introduse în programă atât limba latină, cât și
științele. Între 1684 și 1699 se întâlnește cu numeroase personalități străine.
Rămâne la Moscova pentru restul vieții sale, unde se și stinge în 1708.
Cunoașterea și agilitatea lui Spătaru l-au ajutat să
reziste numeroaselor schimburi de pe scena politică. Toate aceste personalități
ale puterii pot părea efemere în fața izbândelor moldoveanului. Nu s-a lăsat
constrâns de nimeni, a bătut lumea de la un capăt la altul, și a știut cum să
se adapteze, fiind pus în fața încercărilor. Cred cu tărie că poate fi
considerat un simbol al cunoașterii, al valorilor culturale pe care ar trebui
să încercăm să le păstrăm vii și astăzi.
Text: Iliescu Teodora
Grafica: Paunoiu Cristian
Comentarii
Trimiteți un comentariu