Istoria autocrației în Rusia
Pe patul său de moarte, țarul Nicolae I al Rusiei ridică mâna și strânge pumnul, spunându-i fiului sau, viitorul Alexandru al II-lea, următoarele cuvinte : ,,Uite așa să ții tronul”. Aceasta a fost ultima interacțiune tată-fiu dintre cei doi. Gestul nu este surprinzător, Nicolae I, supranumit si Jupiter, a promovat o politică autocratică în Rusia, deviza domniei sale fiind : Ortodoxie, Autocrație și Națiune. Toți țarii Rusiei au fost autocrați, de la Ivan cel Groaznic până la Nicolae al II-lea.
Originea autocratiei (Formă de guvernare în care întreaga putere a statului e concentrată în mâna unei singure persoane ; conform dex) în Rusia este complexă și îndelungată. Rusia Kievana, primul stat rus, nu era mai autocrat decât celelalte state europene, ba chiar, după divizarea Rusiei Kievene între fiii lui Iaroslav cel Înțelept, Republica de la Novgorod s-a bucurat de o democrație rar întâlnită în Europa medievală, unde conducătorul putea să fie înlocuit de supuși în mod legal. Autocrația rusească așa cum ne este cunoscută se datorează ascensiunii Marelui cnezat al Moscovei. După cucerirea Rusiei de către tătari, micul stat moscovit a început să-și consolideze puterea între principatele rusești printr-o combinație de colaborare cu tătarii și dezvoltare economica. În colectivul rusesc, primul moment major ce determină apariția și consolidarea autocrației este victoria rusească în fața tătarilor în Bătălia de la Câmpia Kulikovo (1380). Un factor important în obținerea victoriei rusești a fost supunerea celorlalți cneji în fața lui Dmitri Donskoi, demonstrând calitățile puterii centralizate. Deși cnezatele rusești intră sub suzeranitate Tătărească la puțin timp după, momentul luptei a lăsat o amprentă puternică asupra psihicului rusesc.
La un secol după Bătălia de la Câmpia Kulikovo, Ivan al III-lea cel Mare (1462-1503) îi eliberează pe ruși definitiv de sub jugul tătarilor din 1480, odată cu Marea confruntare de pe râul Ugra. Ivan al III-lea era un adevărat autocrat, a redus privilegiile și puterea nobilimii și a consolidat domnia în Rusia. Tot el este și cuceritorul Novgorodului, bastion al democrației în Rusia Medievală. Ivan face tot posibilul să înlăture influența occidentală din Novgorodul proaspăt cucerit. Fiul lui Ivan al III-lea, Vasile al III-lea, o să continue politica de consolidare a domniei promovată de tatăl sau.
Vasile al III-lea moare în 1533. Astfel, fiul său, Ivan, devine mare cneaz la frageda vârstă de 3 ani. Înconjurat de boieri ce voiau să-și sporească puterea și fiind martor la mai multe scene violente, Ivan detesta boierimea. În timpul domniei sale, autocrația rusă clasică apare ; este înființată o portopoliție secretă , opricinina, puterea boierimii în fața marelui cneaz devine nulă, majoritatea familiilor influente din epocă sunt mazilite, se formează o armată a statului, strelitzii. Novgorodul este prăduit, apoi ars. Paranoia lui Ivan al IV-lea este motorul din spatele a multor schimbări din Rusia secolului al XVI-lea. Ivan devine și primul țar al Rusiei. Istoria îl cunoaște drept Ivan cel Groaznic.
Moștenitorul lui Ivan, Fiodor I, nu a fost în stare să producă un succesor și, astfel, o criză politică, numita Timpurile Tulburi (1601-1613), a izbucnit. Polonia ocupă Moscova între 1610 și 1612, iar Suedia cucerește coasta Baltică. Lipsa autocratului și a puterii centralizate le arată rușilor nevoia de despotism, fără de care ar fi prăduiți de Marile Puteri învecinate.
In 1613, este ales drept țar Mihail I, primul Romanov. Alegerea sa reprezintă și sfârșitul Timpurilor Tulburi. Odată cu domnia fiului sau, Alexei I, majoritatea țăranilor devin iobagi ai marii boierimi. Tabelul Rangurilor ,adoptat de Petru cel Mare în 1722, transforma boierimea în slugile țarului. Combinația dintre reformele lui Alexei I și Tabelul Rangurilor crează o ierarhie în care totul tinde spre servirea suveranului. O societate în care țăranul îl slujește pe boier, boierul pe țar, iar țarul este Rusia, slujindu-se pe sine. ,,Voi fi autocrată : Aceasta este meseria mea” spunea Ecaterina cea Mare, unul dintre monarhii progresiști ai Rusiei.
Constituționalismul a fost încercat de către suveranii ruși în provincia autonomă poloneză la începutul secolului al XIX-lea, dar după o serie de răscoale, țarul Nicolae I retrage autonomia Poloniei și guvernează Varșovia ca autocrat. Scurtele reforme promovate de Nicolae al II-lea au fost făcute mai degrabă în scârbă și abolite la scurtă vreme după intrarea lor în vigoare.
Autocrația este adaptabilă în Rusia. Naționalismul, curent liberal, este adoptat și transformat într-o caracteristică a autocrației rusești în secolul al XIX-lea. Nici venirea comuniștilor nu a determinat încetarea guvernării autocratice. In marxismul traditional, un scop al comunismului este abolirea puterii centralizate, dar în Uniunea Sovietică se poate observa nașterea republicanismului autocratic. Paranoia și conducerea lui Stalin sunt izbitor de asemănătoare cu cele ale lui Ivan cel Groaznic. Liberalizarea lui Nichita Hrusciov are o limită : atacul asupra integrității conducerii sovietice. Reprimarea Revoluției Maghiare din 1956 și a Revoluției Poloneze (1830) este aproape identică, arătând eșecul liberalizării ca o parte din Imperiul rusesc/sovietic.
Democratizarea lui Gorbaciov a dus la colapsul Uniunii Sovietice. Perioada anilor 90 pentru Rusia poate să fie numită un nou Timp Tulbure. Pierderea teritoriilor, instabilitate economică și incertitudine politică au dominat singura perioadă de democrație din istoria Rusiei din ultimele 6 secole. Ascensiunea regimului putinist nu este un șoc, ci doar o întoarcere la norma istorică a Rusiei. Abordarea lui Putin față de Razboaiele cecene a arătat determinarea conducerii rusești de a se centraliza din nou și de a conduce țara cu un pumn de fier.
Este oare autocrația inevitabilă pentru Rusia? nimeni nu știe, dar cu siguranță a modelat în propria sa formă chipul Rusiei de la finalul Evului Mediu până în prezent.
Comentarii
Trimiteți un comentariu