(Non)valoarea culturii

 

„Ti-ai pus masca?”, „Ai luat dezinfectantul?”, „Te-ai spălat pe mâini?”, „Ai febră?”. Gata, te-ai asigurat că ai un corp sănătos, dar cum rămâne cu sufletul? Cu el ce ne facem? Din punctul meu de vedere, cultura este hrană pentru suflet și atunci, arta, în orice forma a ei este cea care ne menține spiritul viu. Avem nevoie de cultura, dar istoria ne-a arătat că nu suntem foarte buni la a o pretui.

Nu o sa mă duc foarte departe în trecut, cred că e de ajuns să menționez comunismul și toată lumea va înțelege ce vreau să subliniez. Deși acest regim politic este asociat  cu cenzură, cultul personalității și elogierea trecutului, focusul meu nu o să fie pe aceste subiecte,  ci pe o situație cu totul aparte, care îl are ca protagonist  pe Nichita Stănescu. Poet  înzestrat din perioada comunistă, acesta nu s-a opus sistemului și a ajuns chiar sa fie un protejat al Elenei Ceaușescu. Cu toate că era un artist cunoscut, măreția sa a fost apreciata mai mult  post-mortem. Pe lângă nominalizarea pentru Premiul Nobel în literatura, Nichita castiga prestigioasa distinctie Herder, care însă în loc să ii aducă și mai multă iubire si admirație, atrage după sine o datorie monetară care îl va chinui până la moarte. În 1975, într-o Românie comunistă, toate premiile în bani castigate de către artiști în afara țării trebuiau predate integral statului. Autorul în discuție se opune totuși acestui sistem și îsi  folosește premiul pentru  a-și satisface propriile capricii: a cumparat lalele negre cu care a înconjurat bustul lui Eminescu de la Viena, în semn de respect pentru poetul național. Pană la urma, tot sufletul poetului a fost cel care a știut sa aprecieze arta.

Aș vrea sa pot spune că lucrurile s-au schimbat, că în zilele noastre am invatat să cinstim cultura cum se cuvine, că ne ingrijim de artiștii nostri, dar realitatea mă contrazice atât de violent, încât nu  imi rămâne de făcut decat  să documentez această perioadă de-a dreptul debusolantă pe care o traversăm. Teatrele sunt închise ( cu mici abateri, ce-i drept) de aproape un an. Un an de zile în care locurile din sălile de spectacole odată arhipline stau stingherite în speranța că într-o zi se vor umple din nou. Deși confuzi, rămași fără un loc de muncă stabil si un salariu ( care între noi fie vorba, oricum prea mic), actorii s-au adaptat și s-au asigurat că pot crea arta în continuare. Piesele online, deși o variantă lipsită de întreaga emoție pe care o viza teatrul, raman o variantă valabilă.

Faptul că teatrele au fost printre primele instituții care s-au închis, ne arată cât de puțin se pune preț pe cultură, pe educarea simțurilor, pe îngrijirea sufletului. Las mai jos  cateva inițiative care aduc cu ele un val de speranță, o gură de aer proaspat dupa o perioadă sufocantă: @grivita.53, @liternet.ro, @scena.ro, @filmsinframemag, @tiffunlimited 

Text: Mara Enache

Grafică: Mara Ciobanu