Palatul Kretzulescu

 Cișmigiul este mult prea drag sufletelor noastre, și, pentru mine, cel mai frumos parc. Plecând dinspre Lazăr, pe aleea principală și trecând pe lângă cetate și lac, vom vedea una dintre perlele Bucureștiului, o adevărată experiență arhitecturală, Palatul Kretzulescu.

Povestea acestuia, totuși, este una aproape la fel de frumoasă ca palatul în sine. Familia Kretzulescu este una dintre cele mai mari familii nobile boierești, cu o istorie de secole. Maria Filipescu și marele vornic Constantin Kretzulescu au devenit părinți, în 1857,fiica lor fiind Elena Kretzulescu. Crescută la Paris și cu o educație occidentală, ea și-a dezvoltat simțul estetic, cultura literară și artistică. Moștenitoare a unor terenuri și case din București, în 1902, ea l-a angajat pe Petre Antonescu, arhitect, pentru că dorea să își marcheze prezența în cocheta societate a vechiului București printr-un domeniu demn de statutul de nobil, cu un palat. S-a pornit de la o cladire deja construită de familie în secolul XIX. Atunci, clădirea a fost proiectată de un arhitect străin din Dalmația. Antonescu a elaborat împreună cu Elena un palat cu influențe pariziene, renascentiste și baroce, care se pot observa în detaliile abundente de la nivelul fațadei. Culorile neutre de alb și maro nu atrag atenția asupra clădirii, ci lasă detaliile să facă acest lucru. O parte din Grădinile Cișmigiu de astăzi, aproximativ 2 hectare, se aflau până în 1927, alături de clădire, în proprietatea Elenei Kretzulescu. La fel cum am făcut-o și în articolul despre iluminatul stradal din capitala noastră, invit pe toată lumea la un exercitiu de imaginație. Un palat se zărește din bulevard, în stânga sa, se vede o seră, în picioare și astăzi, plină cu flori ce altădată erau extrem de rare, alese cu tact de către proprietară însăși prin prisma pasiunii ei uriașe pentru natură și flori. Agitația citadină plină de corsete și pălării, bastoane și fracuri se micșorează în fața liniștii tainice a celor două hectare de parc. Terenul în pantă este unul organizat cu la fel de mult bun gust ca palatul, după placul Elenei Kretzulescu. Umbra copacilor deja bătrâni cădea peste mulțimea de terase, băncuțe, poduri, iazuri și bazine decorative. Natura aproape sălbatică a domeniului era modernizată de o serie de fântâni arteziene. De asemenea, existau grajduri și o casă a servitorilor.

Stăpânei îi plăceau plimbările prin grădină, iar aerul său aristocrat era îngreunat de scările monumentale care duceau către parc. De asemenea, ea a găzduit la palat o mulțime de personallități din domeniile artei și științei. Se zvonește chiar că primul joben din București ar fi fost adus mai întâi în casa Elenei.

După cum am spus, în 1927, Elena Kretzulescu oferea proprietatea statului, pentru că nu o mai putea întreține. De atunci, ea a fost până în 1948 muzeu de artă religioasă, iar odată cu epoca comunistă a devenit Sediul Consiliului Central al Sindicatelor din România, scăpând astfel de demolarea des întâlnită în zonele Cișmigiu-Izvor-Uranus. Din 1972 a devenit Centrul European de Învățământ Superior, înscris ce se poate găsi și astăzi pe placa de bronz de la intrare.

Din nefericire, Palatul Kretzulescu nu se poate vizita absolut deloc, dat fiind statutul de instutiție publică. Ceea ce putem face, într-adevăr, este continuăm exercițiul de mai devreme și să ne închipuiam ce este înăuntru. Magia Palatului Kretzulescu este nemuritoare, iar povestea este aproape la fel de spectsculoasă, căci a ajuns de la reședința unei femei discrete și educate la o instituție. Nu uita! Clădirea este magnifică și merită câteva minute de adimirație.

 Text: Radu Tănăsescu

Grafică: Bianca Preda