Apusul unei religii dezvoltatoare de cultură, răsăritul unui regim sângeros

  Libertatea a fost mereu un ideal ce încă azi bate cu evlavie în inimile fiecărui om, aceasta fiind mai degrabă un instinct ce se află în noi de la începuturile istoriei omenirii. Nu cu multe secole în urmă, această poftă de libertate și de revendicare a unor drepturi esențiale s-a manifestat fulgerător în rândul românilor ardeleni, după ce se aflase sub dominația a zecilor de popoare ce au străbătut spațiul geografic transilvănean timp de sute de ani. Odată cu dorința aceasta națională, în anul 1699 a luat naștere Biserica Româna Unită cu Roma, ce totodată  este cunoscută sub denumirea populară de Biserica Greco-Catolică, care s-a desprins de Biserica Ortodoxă în momentul în care mitropolitul Atanasie Anghel împreună cu alți 38 de protopopi au declarat unirea lor de bunăvoie cu Roma, în urma Sinodului de la Alba Iulia. Ca urmare, împaratul habsburgic Leopold I a promulgat cea de a doua Diplomă leopoldină în anul 1701, ce garanta drepturi civice depline românilor uniți cu Roma, dar și ortodocșilor. De atunci, nu putem spune că există discrepanțe majore între cele două biserici, doar că capul Bisericii Unite este Suveranul Pontif, iar duhul sfânt (ortodox) a fost modificat în spiritul sfânt (catolic). De-a lungul timpului, această biserică a avut un rol proeminent în dezvoltarea culturii ardenelești, cât și a celei românești și i-a avut ca “enoriași” pe figuri influente cum ar fi Liviu Rebreanu sau Iuliu Hossu. Vorbind despre aceste personalități marcante, unele și-au găsit sfârșitul în ghearele sfâșâietoare a unui regim sângeros.

 În anul 1948, după abdicarea forțată a regelui Mihai I, instalarea oficială la putere a guvernului Groza și proaspăta naționalizare a tuturor proprietăților private, autoritățile comuniste și-au dat seama că nu au rupt întregile fire de conexiune ale României cu “Vestul” și sistemul lui capitalist, așa că și-au ațintit interesul către interzicerea Bisericii Unite, ce își avea apartenența la Roma, un loc nu tocmai apreciat de către sovietici. Drept consecință, la 3 septembrie în același an, episcopul Ioan Suciu a fost demis din funcție de către guvern, iar la 15 zile ceilalți episcopi au avut aceeași ursită, cu excepția lui Iuliu Hossu, cunoscut ca fiind cel care a citit proclamția de unire a Transilvaniei cu România, și Vasile Aftenie, care nu erau văzuți un mare pericol pentru reputația autorităților comuniste. Eventual, după mari presiuni din partea liderilor statului, ministrul de externe de atunci, Teohari Georgescu, a ordonat arestarea tuturor episcopilor greco-catolici, dorind totodată condamnarea și închiderea lor. Aceste închisori au fost timp de ani locul unde s-au pierdut mari personalități intelectuale și ideile acestora, dar și șansa țării noastre către o cale spre civilizația vest-europeană. Sfârșitul anului 1948 aduce cu el și expropierea tuturor bunurilor episcopilor, cât și trecerea bisericilor greco-catolice pe patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române. În 1956, Vasile Chindriș, un preot greco-catolic și opozant al regimului dictatorial comunist, a oficializat la Cluj-Napoca o liturghie duminicală în plină stradă ce a avut peste 2000 de enoriași ca prezență, lucru care a dus la arestarea și întemnițarea acestuia, totodată încheindu-se ultima slujbă greco-catolică oficială din România până în 1989. Între timp, Iuliu Hossu a supraviețuit torturilor din închisoarea Sighetului Marmației, fiind transferat la Mănăstirea Căldărușani, unde a trăit până la finalul vieții cu domiciliu forțat. A fost creat cardinal “in pectore” în anul 1969 de către papa Paul al-VI lea fără știrea lui și a autorităților comuniste, deoarece se temea ca regimul să nu înceapă o nouă persecuție asupra lui Hossu. 

Într-un final, acesta se stinge din viață în 1970 și este înmormântat în cimitirul Bellu din București. Pe parcursul tuturor acestor evenimente, liderii comuniști au continuat să mintă despre existența Bisericii Greco-Catolice, spunând că aceasta nu mai există și nu mai are nicio semnificație pentru poporul român. Biserica și-a continuat activitatea în clandestinitate până 1989, timp în care le-a fost consacrată funcția de episcop lui Alexandru Todea, Ioan Ploscaru, Vasile Hossu, George Guțiu și Lucian Mureșan, care și-au revendicat oficial funcția la 7 mai 1990 când autoritățile române i-au recunoscut pe toți. În toată această perioadă de clandestinitate și ilegalitate, mulți oameni politici greco-catolici au făcut apel pentru legalizarea Bisericii Unite, printre care se numără și disidenta Doina Cornea. Aceasta și-a reluat oficial activitatea în anul 1989 prin decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 și în prezent îl are ca întâistătător pe cardinalul Lucian Mureșan.

După cum am menționat mai sus libertatea și dorințele poporului român de a-și revendica drepturile, în cazul acesta putem vorbi și despre dorința de a-și recăpăta drepturile religioase, drepturi prin excelență esențiale pentru noi toți. Sfatul meu este că trebuie să învățăm din istorie și mai ales toate păcatele acesteia, deoarece se află în marele pericol de a fi repetată dacă nu o vom respecta.

Text: David Bîndilă

Grafică: Mara Ciobanu