Maria Antoaneta, o regină neînțeleasă
Maria Antoaneta, ultima regină a Franței, s-a născut sub
numele de Maria Antonia Josepha Joanna, la data de 2 noiembrie 1755, în Viena,
Austria.
Aceasta a fost al cincisprezecelea și ante-penultimul
copil al Mariei Theresia, împărăteasa Austriei, și al împăratului Francisc I.
Maria Antoaneta a avut parte de o copilărie relativ lipsită de necazuri. A
primit educația tipică unei fete din înalta societate a secolului al XVIII-lea,
care era bazată cel mai des pe principiile religioase și morale, în timp ce
frații săi studiau subiecte academice. După încheierea Războiului de Șapte Ani,
care a avut loc între anii 1740-1748, păstrarea fragilei alianțe dintre Austria
și Franța a devenit o prioritate pentru împărăteasa Maria Theresia. Consolidarea
alianțelor prin intermediul căsătoriilor era o practică comună printre
familiile regale europene la vremea respectivă. În anul 1765, Ludovic (cunoscut
și ca Ludovic Ferdinand), fiul monarhului francez, Ludovic al XV-lea, s-a stins
din viață, astfel succesorul tronului Franței a devenit nepotul său, în vârstă
de doar 11 ani, Ludovic-Auguste. În câteva luni, s-a hotărât ca Maria Antoaneta
și Ludovic-Auguste să se căsătorească. Maria Antoaneta și Ludovic-Auguste s-au
căsătorit la data de 16 mai 1770. Tânăra femeie nu s-a adaptat bine vieții după
căsătorie, deoarece nu era pregătită, iar desele scrisori trimise acasă arătau
un dor de casă intens. ,‚Doamna, draga mea mamă”, scria într-una dintre
scrisori, „nu am primit niciuna dintre scrisorile tale dragi fără să am lacrimi
în ochi”. Aceasta s-a plâns de câteva ritualuri pe care trebuia să le efectueze
drept o ,,lady” din familia regală franceză. ,,Mi-am aplicat rujul și m-am
spălat pe mâini în fața întregii lumi”, referindu-se la ritualul prin care
trebuia să se machieze în fața a zeci de curteni.
Din spatele unui portret mitizat, Maria Antoaneta pare
mai mult un personaj tragic și mai puțin o regină într-o Europă aflată în
miezul schimbării. În fastul curții de la Versailles, în intimitatea, voit
idilică, din cătunul reginei și în pamfletele epocii, zărim doar un fragment
dintr-un portret mult mai nuanțat. Corespondența, memoriile timpului și câteva
tablouri, prea puțin cunoscute, completează o imagine plină de detalii inedite.
Dincolo de tânăra răsfățată și nepăsătoare, putem zări o mamă afabilă, o regină
deranjată de etichetă și, nu în cele din urmă, un personaj politic. Viața
acestei regine, ce a stat sub semnul strălucirii frivolității, intrigilor și
tragediei, ne oferă posibilitatea înțelegerii unei epoci definitorii pentru
istoria europeană. Înainte de a fi o victimă nevinovată a isteriei
revoluționare, Maria Antoaneta a fost o victimă
a glamourului, poate primul personaj „tabloid” din istoria lumii. A fost
bârfită și urâtă cu ferocitate, de la înalta societate până la țărănime, pentru
ceea ce era (o „străină”, deși toate reginele Franței aveau obiceiul să fie din
străinătate) și, mai ales, pentru ceea ce nu era - o „vampiră care suge sângele
poporului” etc.
Problema Mariei Antoaneta și a întregii clase
aristocratice de dinainte de 1789 este faptul că era complet decuplată de la
viața reală. Poporul trăia în mizerie, iar curtea trăia în lux, motiv pentru
care reacția celor mai mulți a fost teribilă. Prizonieră a propriei poziții,
aristocrația a plătit până la urmă pentru o stare de fapt: huzurul și
extravaganțele de la curte au părut multora, la un moment dat, indecente. Această
,,indecență” nu era, însă, decât urmarea firească a secole de monarhie
absolută. De asemenea, Maria Antoaneta mai este ,,acuzată” de replica „Dacă
n-au pâine, să mănânce cozonac!”. Este adevărat lucrul acesta? Ei bine, nu.
Pentru început, trebuie menționat că traducerea din franceză a fost ușor
exagerată. Relatările inițiale afirmau că aceasta ar fi spus „Qu'ils mangent de
la brioche” („să mănânce brioșă”), ceea ce în Franța se referă la un anumit tip
de pâine mai dulce și mai scumpă decât bagheta clasică, dar, chiar și așa,
traducerea hiperbolică nu schimbă ideea, cel puțin din punct de vedere
propagandistic, că regina Franței era arogantă și complet desprinsă de
realitățile clasei muncitoare. Din păcate, cu astfel de aristocrați fără inimă
în fruntea țării, lucrurile nu se vor schimba niciodată pentru cetățeanul
francez de rând. Cum ar spune unele persoane, „Vive la révolution”!
Text:Alexandra Ștefănescu
Grafica:Călin Sofia Diana
PR: Popescu Cristina
Comentarii
Trimiteți un comentariu