Aristina Pop-Saileanu

Aristina Pop-Saileanu
-Ce inseamna sa fii un erou-

Printre paginile invechite de timp ale istoriei, unele cuvinte stralucesc cu marturiile trecutului, ce trebuie sa fie eliberate. Viata Aristinei Pop-Saileanu reprezinta un astfel de paragraf al istoriei.

Momentele cele mai intunecate ale istoriei au rolul intotdeauna de a ne intreba: cum au putut oamenii sta pe margine si nu face nimic impotriva suferintei? Iar noi, revoltati, ne intrebam la randul nostru: am fi avut noi taria de caracter de a putea face ceva, de a ne pune in pericol propria noastra siguranta petru binele comun?

Ce o face remarcabila pe Aristina Pop-Saileanu este faptul ca, in timpuri tulburi de razboi, foamete, disperare si ura, ea fost cea care a luptat pentru bine, l-a pus in fata sigurantei sale si a facut ceea ce nu multi au reusit vreodata, cand a contat cel mai mult: nu a ramas indiferenta, desi a avut toate posibilitatile si motivele sa o faca. Aristina a fost o eroina, desi nimic nu o obliga, nimic nu o avantaja, nimic nu o discrimina in mod direct, totul din alegerea ei de a pastra legatura cu conditia omeneasca de a se impotrivi suferintei celor din jur. Iar aceasta umanitate, cu toate ca multi au renegat-o in acele timpuri, dezvaluie, de fapt, ca orice suferinta atintita celor din jur se rasfrange asupra tuturor.

Aristina s-a nascut in data de 13 mai 1931 in  Lăpușul Românesc, județul Someș, facand parte dintr-o familie de tarani instariti cu 9 copii, tatal sau fiind padurar. Despre familia ei, Aristina explica intr-un interviu: ,,Părinţii mei au fost foarte muncitori. Tatăl meu era pădurar. Vara, venea foarte multă lume la noi. Casa era deschisă. Tatăl meu era cunoscut de aproape toţi intelectualii din judeţ, întrucât era mare vânător şi mergea la vânătoare cu elita judeţului Someş – cu prefectul şi primarul de atunci, cu medici, avocaţi şi alţi amatori de vânătoare. Era, aşadar, foarte cunoscut şi îndrăgit de lume. Citea foarte mult, erau la curent cu tot ce se întâmplă – şi mama, şi el. Pe copii i-a dat la şcoala primară, iar, ulterior, pe mine şi pe un frate ne-a dat la liceu… “

Despre tatal ei, ea mai spunea si ca: ,, Pentru că era vânător, foarte multă lume se temea de tata. De exemplu, se întâmpla că treceau hoţii prin pădurile acelea, dar ne ocoleau casa, pentru că se temeau de tata,  căci era un om foarte sever.” precum si faptul ca:,, El nu se gândea că omul e ungur, că e ţigan,… om să fie…”

Pe cand Aristina avea 13 ani, in vremea anexarii Ardealului de Nord de catre Ungaria si a arestarii evreilor, tatal sau a ascuns si salvat 8 evrei, in munti, acolo unde autoritatile unguresti si nemtesti nu cautau. Dintre acestia, se numara o familie cu 3 copii (de cate 2, 6 si 8 ani ). Aristina si fratele ei mai mare, Achim, au ajutat la protejarea acestora, aducandu-le hrana la adapostul lor din munti, fara a fi prinsi. Astfel, in cadrul Memorialul Yad Vashem de la Ierusalim Aristina, mama si tatal sau, au fost cu totii distinsi cu titlul ,,Drept intre Popoare” in 1996, in urma dosarului intocmit de unul dintre supravietuitorii ajutat de acestia, Hanna Marmor.

In 1948 tatal ei ascunde mai multi fugari anticomunisti, primul adus in grija sa fiind Vasile Paşca, din Târgu Lăpuş, membru al Partidului National Taranesc, ce urmeaza a sta cu ei pe durata unui an intreg. Dupa ce acesta va fi mutat la o alta cunostiinta, alti doi fugari ce se adaposteau acolo vor alege sa se i se alature si sa se intoarca cu el 2 luni mai tarziu in apoi la familia Aristinei.

Securitatea va fi insa mult mai vigilenta decat autoritatile maghiare, motiv pentru care in data de 11 mai 1949, cand Aristina se intorsese intr-o scurta vizita de la liceu acasa, au patruns in ograda familiei. Aceasta li s-a adresat astfel: „Aţi ştiut să veniţi pe la noi?”, alertandu-i pe fugari, care au sarit pe geam si au fugit spre parau. Insa, acestia au gasit in schimb urme de var la fereastra, confirmandu-le banuielile.

Discutand cu tatal ei, securistii il mint si ii spun ca doar vor sa trimita tinerii inapoi la facultate, fiind nevoie de intelectuali dupa razboi, si ii promit ca ii vor oferi rolul de sef al Securitatii. „Nu. Nu mă încântă acest lucru; niciodată nu mi-a plăcut haina militară, iar dacă am îmbrăcat haina de pădurar, am îmbrăcat-o pentru că din moşi-strămoşi ai mei au fost pădurari şi vânători. Eu însumi sunt vânător pasionat”, este insa raspunsul acestuia. Acestia o abordeaza apoi si pe Aristina, promitandu-i absolvirea garantata a liceului si trecerea bacalaureatului, precum si oferta casatoriei cu unul dintre securisti, ea refuzandu-le insa pe toate.

La 18 ani, Aristina, impreuna cu fratele sau, Achim si cu tatal ei, Nicolae Pop, fug in muntii Tiblesului pentru a nu fi arestati, impreuna cu alti fugari, unde vor forma o miscare anticomunista. Din pacate, restul membrilor familiei lor ramase in urma au fost deportate in Baragan.

Pana in anul 1953, Nicolae Pop a condus rezistenta anticomunista, moment in care acesta, grav bolnav, se preda, din dorinta de a nu-si impovara colegii si a-si ajuta rudele persecutate, dar el va fi ucis imediat de Securitate, fara judecata.

Restul membrilor au fost apoi fie prinsi si condamnati la un regim puternic de tortura si exterminare in inchisori, fie impuscati imediat. Achim a fost condamnat la 22 de ani inchisoare, iar Aristina la 20 de ani.

Aristina este astfel inchisa: ,,acei 15 ani, cei mai frumoşi, de la 18 până la 33, petrecuţi în munţi şi în temniţă sunt o viaţa furată.” perioada in care va fi protejata de colegele sale din inchisoare, dintre care ea era mereu cea mai tanara.

Fratele ei a decedat, grav bolnav in 1962, iar Aristina a fost eliberata in anul 1964.

Mama ei a fost eliberata din Bragan in 1956, intorcandu-se in Lapus, unde toata averea a fost confiscata.

Dupa eliberare, Aristina s-a casatorit cu un alt fost detinut politic, Nicolae Saileanu, si a fost urmarita atent in permanenta de Securitate, despre care spune: ,,Nu ştiu dacă mă înţelegeţi, dar am fost mai liberă în închisoare, pentru că acolo am gândit şi am vorbit ce-am vrut, or după ’64 noi nu am mai putut face acest lucru…”

Aristina Pop-Saileanu a continuat totusi sa ramana fidela credintei sale si valorilor sale, impotriva chinurilor la care a fost supusa: ,, Eu mă consider ţărancă, am fost şi am rămas un om normal, nici eu, nici rudele mele, nu am avut complexe de inferioritate. “

Motivul pentru care noi, decenii mai tarziu, trebuie sa ii onoram povestea, este faptul ca astfel de gesturi eroice ne arata ca bunatatea si umanitatea pot triumfa si in cele mai grele dintre timpuri, si tine de noi sa nu mai lasam astfel de circumstante sa se repete si astfel de sacrificii sa fie necesare.

Aristina Pop-Saileanu spunea despre suferinta creata de tirania regimului comunist romanesc astfel: “Ori, ura asta „de clasă”, a fost ceva de neînţeles, a exploatat tot ce putea fi mai rău în om. Ea a distrus atâtea destine, a lăsat în urmă numai suferinţă şi moarte, a vrut să-l despartă pe om de Dumnezeu. Să-i ia credinţa, speranţa şi iubirea. Experimentul de care vorbiţi s-a sfârşit cu un ocean de nedreptăţi. Eu sunt doar o picătură din acel ocean.”

Text: Bogza Ilinca

Grafica: Cioaca Miruna