Cernobîl

 

            Turnați o ceașcă de cafea fierbinte și agățați din cuier un costum de potectie și o mască, pentru că astăzi facem o incursiune în perioada unuia dintre cele mai mari dezastre din istoria omenirii. Ne vom plimba cu prudență, însă cu o atenție desăvârșită, într-o zonă cunoscută de toți, undeva în Ucraina, în apropierea graniței cu Belarus, la o distanță de vreo 35 de ani și 130 de kilometri de Kiev. Și dacă nu ați înțeles deja ce urmează să vizităm, vă anunț că astăzi vom face o plimbare în timp spre Centrala Atomoelectrică de la Cernobîl pentru a putea înțelege ce s-a petrecut în viforul de evenimente de dinaintea, din timpul și de după explozia reactorului 4.

            Cu toții am auzit măcar o dată despre cazul Cernobîl, însă puțini dintre noi am căutat să înțelegem cu exactitate ce s-a întâmplat. În jurul unei explozii nucleare dezastruoase se pot forma numeroase teorii, distanța de la OZN-uri misterioase și până la comploturi politice părând infimă pentru unii sceptici. Însă conform teoriei principale, bazată pe dovezi, fapte și rațiune și puțin pe o amară ironie a sorții, se dovedește că explozia ar fi fost provocată tocmai de un test de verificare al reactorului în caz de avarie.

            Centrala Atomoelectrică de la Cernobîl era compusă din patru reactoare în funcțiune, și din alte două aflate în curs de construcție, reactoare nucleare de tip RBMK-1000 cu o capacitate de producție a 4 GW de putere electrică. Începând cu 25-26 aprilie, sistemele de avarie au fost oprite în mod deliberat pentru a vedea dacă turbinele pot produce suficientă energie pentru a menține în funcțiune pompa de apă. Testul nu a decurs însă cum trebuie, reactorul s-a supraîncălzit, iar sistemul automat de oprire în caz de urgență nu a funcționat, ducând reactorul 4 la o putere de 400 de ori mai mare decât cea nominală și la explozia acestuia. O dată ce acoperișul reactorului a zburat în aer, aerul a pătruns în interior și a reacționat cu grafitul fierbinte, de o radioactivitate ridicată, obținând monoxid de carbon inflamabil și un incediu masiv ce a fost stins abia după 9 zile. Privind în jurul centralei, realizăm că în zona se află 187 de sate și două orașe de proporții, Cernobîl și Prypiat, în care își găsesc sălașul peste 120 000 de oameni, adulți și copii, ce urmează să afle că viața lor nu va mai fi niciodată la fel.

            La început nu s-a conștientizat cât de mare era nivelul radoactivitatii, 50 de tone de material radioactiv fiind de fapt împrăștiate în jurul locului exploziei. Primii pompieri chemați pentru a stinge focul nu au fost echipați corespunzător pentru protecție. Deși mai târziu s-a încercat strângerea reziduurilor cu ajutorul roboților, planul nu a funcționat în aerul contaminat, astfel au fost aduși soldați. Priviți doar cu atenție cum toți acești soldați sunt îmbrăcați în costume de plumb, lucrează în ture de 40 de secunde și cum fiecare urcă pe acoperiș, aruncă o lopata de grafit și revine în fugă la subsol pentru a se putea feri de pericol, însă cum istoria nu cunoscuse un pericol nuclear atât de mare până atunci, nici măcar costumele de plumb și turele extrem de scurte nu au fost suficiente, aceștia pierzându-și viața ulterior din cauza expunerii. Peste reactorul distrus au fost aruncate cincizeci de mii de tone de nisip, plumb și compuși chimici pentru a putea izola mediul înconjurător de radiații, iar incendiul a fost stins abia după nouă zile.

            Uitându-ne împreună la viforul de evenimente este momentul să ne întrebăm cum ar trebui nu se creeze teorii și suspiciuni în contextul în care guvernul sovietic de la acea vreme a încercat o musamalizare a întregului proces până când, în ziua de 27 aprilie autoritățile din Suedia au sesizat opinia internațională că în Uniunea Sovietică s-ar fi întâmplat ceva. Orașul Prypiat a fost evacuat în aceeași zi, adică o zi mai târziu, zi care ar fi putut scuti 50 000 de oameni de o expunere de peste 24 de ore în fața radiațiilor. Vedem cum distribuția de iod în rândul populației, menită a putea preveni absorbirea de iod radioactiv, începe abia pe 23 mai, în condițiile în care cea mai mare cantitate din acest element radioactiv fusese deja eliberată în primele 10 zile.  Până în anul 1989 aproximativ    800 000 de oameni au fost implicați în procesul de curățare al dezastrului de la Cernobîl. Cantități uriașe de material radioactiv au fost împrăștiate în atmosferă, de 400 de ori mai mult decât în exploziile atomice de la Hiroshima sau Nagasaki. Zona activă a reactorului a fost acoperită cu un “sarcofag” pentru a putea opri emisiile radioactive, însă acesta va asigura protecție și siguranță doar pentru următoarea sută de ani, lava radioactivă formată din topirea miezului reactorului fiind încă fierbinte în interior.

            Întorcându-ne ușor ușor din excursia pe care am parcurs-o din scorta în scoarta, în zona din apropire mai trăiesc câteva zeci de oameni care au refuzat să își părăsească vetrele, tolerați de autorități, însă lipsiți de energie electrică și fără a putea folosi apă din zona, aceasta rămânând încă contaminată. Cât despre orașele Cernobîl și Prypiat, acestea probabil că nu vor mai putea fi locuite vreodată. Uitându-ne de-a lungul călătoriei noastre pe parcursul acestui articol, cred că putem fi cu țoii de acord că explozia Cernobîl este cu siguranță cel mai puternic dezastru nuclear din istorie, cu un puternic impact asupra omenirii și a ecosistemului în sine. Întorși la ceașca noastră de cafea, ce din păcate s-a răcit în absența noastră, conștientizăm împreună cum o mică sau o mare greșeală din partea omenirii, poate provoca pierderi catastrofale sau chiar irecuperabile.

Text: Rus Alexandra

Grafica: Mocanu Eva