Dreptul roman

 

            Acesta poate este setul de legi care a influențat sistemul juridic internațional în cea mai mare măsură. Dreptul roman se referă la totalitatea legilor ce alcătuiau sistemul juridic din Roma Antică. A funcționat atât în cadrul Republicii Romane, Imperiului Roman, cât și al Imperiului Roman de Răsărit, până la sfârșitul domniei lui Iustinian (565 d.Hr).

            Bineînțeles că la începuturi, sistemul a fost unul rudimentar, se aplica doar patricienilor, plebeii fiind total lipsiți de privilegiul dea avea un set de legi. Acest lucru a durat doar până la revolta plebei din 494 î.Hr, prin care aceștia amenințau că vor părăsi Roma și că își vor întemeia o nouă cetate. Speriați de aceste întâmplări patricienii au răspuns pozitiv cerințelor impuse de plebei. Astfel, pe lângă eliberarea din închisoare a celor ce nu și-au plătit datoriile, se mai impunea și o comisie formată din 10 decemviri (magistrați), care în anul 450 î.Hr. scriu pe tăblițe de bronz un cod format din 12 legi, legi ce au fost expuse în public.

            Pentru abrogarea legilor, mai întâi se trecea prin etapa de “lex rogata”, adică decizia votată de către comiții în urma propunerii unui consul, pretor sau tribun. Înainte de a fi votată, legea era expusă publicului larg în piețe în zilele ce găzduiau târguri. Câteodată aceste propuneri chiar erau și dezbătute în cadrul reuniunilor publice.

            Legile erau formate dintr-un “preambul circumstanțial”, textul legii propriu-zis și sancțiunile aferente. Acestea erau de patru feluri: “legi mai mult ca perfecte”(care anulează actul ilegal și îi urmăresc pe contravenienti), “legi perfecte” (care anulează actul ilegal), “legi mai puțin ca perfecte”(care nu anulează actul ilegal, dar îl pedepsesc pe vinovat) și “legi imperfecte” (legi care nu prevăd nici o sancțiune). Legile purtau numele magistraților care și propuneau legile în cauză.

            De asemenea, ele se mai împărțeau și în: “ius Quiritium” (ius=lege, Quiritium=romani) și însemnau legile moștenite, ancestrale, nescrise, a căror existență era neștiută, precum dreptul familiei, căsătoriei, proprietății private etc. ; “ius civile”, care erau legile civile, despre care Papinianus spunea că provin din voturile comitiilor și “senatus consulta”, din decretele împăraților și ale magistraților; “ius honorarium”, legi ce nu erau în “ius civile”, “ius legitimum”, specific perioadei republicane, legi ce erau aprobate prin vot de comiții și “ius gentium”, legile care se aplicau în provinciile romane, dar doar cetățenilor care nu erau romani.

            Un lucru foarte interesant și inovator a fost diferențierea termenilor de posesie și proprietate. Prin posesie se înțelege deținerea unui lucru, pe când prin proprietate se înțelegea “dreptul cuiva de a face ce dorește cu ceva,”.

            Câteva figuri importante în lumea juridică romană au fost: Marcus Tullius Cicero, Aemilius Papinianus și Iustinian I.

            În încheiere este de menționat că sistemul legislativ roman stă la baza Dreptului jurisprudențial (comun) de astăzi, iar împreună cu Codul Napoleonian (cod civil) și alte câteva lucrări formează piatra de temelie a sistemului juridic european dar și internațional.

Text: Bodescu Eduard

Grafica: Ciobanu Mara