„The Jazz Singer”- cum a apărut sunetul în cinematografie

    

         

 

            În ziua de astăzi, materialele video însoțite de sonor sunt ceva obișnuit. În realitate, posibilitatea de a auzi sunetul ce însoțește imaginea are in spate o întreagă istorie, care începe de la filmele mute și ajunge până la tehnologiile de calitate din ce în ce mai înaltă din zilele noastre.

            Până a se ajunge însă la filmul sonor, drumul a fost lung. La apariţia sonorului au contribuit descoperirile din domeniul fizicii sunetului dar şi construirea unor aparate de captare a sunetului, precum fonograful simplu, gramofonul şi fonograful cu Kinetoscop.

            Scott, în anul 1857, are ca și inspirație urechea umană,și construiește un aparat care consta într-o pâlnie care la capătul îngust are o membrană, asemănătoare unui timpan al urechii, pe care este fixat un ac îndoit în unghi drept. Acesta, prin vibrațiile aerului produs de sunetul din fața pâlniei, scrie pe un cilindru o curbă în zig-zaguri, aceasta fiind scrierea grafică a sunetului emis.

            Mai târziu,1877, inventatorul Thomas Alva Edison aduce o nouă invenție, fonograful. La 1887, Emile Berliner, după modelul acestuia, realizează gramofonul.

            Primele încercări de combinare a sunetului cu filmul, însă, îi aparțin tot lui Edison. Acesta reușește să combină fonograful cu kinetoscopul (un aparat cu care se putea vedea în mod individual filmulețe de circa 30 de secunde), numind noul aparat kinetofon.

            Una dintre provocările realizării sonorului a fost găsirea unei metode eficiente de a sincroniza mimica vorbirii personajului cu sunetul auzit. Cu toate acestea,nu erau puține spectacole de film la care acțiunea să fie însoțită de sonorizare, chiar dacă era vorba doar despre un simplu pian, cum de fapt a procedat însuși Lumière.Regizorul american D. W. Griffith, la proiecția filmului „Nașterea unei națiuni”, a recurs la o soluție simplă dar ingenioasă: au pus în spatele ecranului actori care rosteau în concordanță cu cei din imagine dialogurile potrivite și o orchestră pe masură.

            Toate încercările dinaintea Primului Război Mondial privind redarea sunetului concomitent cu imaginea au fost oarecum descurajatoare pentru realizatorii de filme. Odată cu apariția tuburilor electronice și a microfoanelor se putea face un pas mare în dezvoltarea filmului sonor.La început, s-a recurs la discul de sunet, un dispozitiv mult mai evoluat decât tamburul fonografului.

            Astfel în 1927 la New York, cu ajutorul unui disc cu diametrul de 400 mm care conține câteva dialoguri și muzică, este prezentat muzicalul „The Jazz singer” primul film muzical american,realizat de Warner, în care Al Jolson a interpretat timp de 15 minute muzica creată de James V.Monaco. Filmul va primi mai târziu premiul Special al Academiei americane pentru contribuţia sa la dezvoltarea industirei filmului sonor iar regizorul Alan Crosland şi inginerul de sunet,Nugent Slaughter, vor fi nominalizaţi la premiile amintite.

            Cu toate că filmul sonor a reprezentat un pas uriaș în dezvoltarea cinematografiei,evoluția de la filmul mut a stârnit nemulțumirea multori realizatori și actori, precum Charlie Chaplin,motivând că, în special dialogul, distruge din jocul actorului.Datorită faptului că filmul mut se concentra numai asupra imaginii, actorii nu aveau nevoie de calități vocale și dicție,ci numai de mimică și gesturi,uneori exagerate,pentru a interpreta un rol. Astfel, emoția era transmisă numai prin intermediul gesturilor, o sarcină extem de complicată, care era până atunci esența artei cinematografice. Apariția sonorului ar fi condus astfel la dispariția expresivității personajelor,spuneau criticii, întrucât actorii puteau acum sa dea pur și simplu voce ideilor, în loc de a le interpreta.

Text: Vlaston Maria

Grafica: Cristian Paunoiu