Ucraina și integrarea europeană - o poveste dramatică

 

   Deși integrarea Ucrainei în marea familie europeană este un lucru așteptat de foarte multă lume, mai ales de marea majoritate a populației ucrainene, acest proces merge foarte greu, din nefericire, din cauza influenței destul de puternice pe care o exercită Rusia asupra Ucrainei, dar și din cauza gradului scăzut de dezvoltare economică a țării, Ucraina având una dintre cele mai mici valori ale PIB-ului pe cap de locuitor de pe continent.

   Din păcate, povestea integrării europene a Ucrainei începe să capete o turnură dramatică începând cu toamna anului 2013. Atunci, președintele ucrainean Viktor Ianukovici ar fi trebuit să semneze acordul de asociere a țării cu Uniunea Europeană, care ar fi dus la o apropiere mai mare a celor două părți. Însă refuzul acestuia de a semna acordul cu pricina, el dorind o consolidare a relațiilor cu Rusia, a dus la proteste masive din partea populației, cunoscute drept "Euromaidan", centrul acestei mișcări de protest fiind Piața Independenței din Kiev. Amploarea acestora a fost una uriașă, ele fiind cele mai mari proteste văzute de Ucraina de la Revoluția Portocalie încoace(acest eveniment având loc la finalul anului 2004, când susținătorii candidatului proeuropean Viktor Yushchenko au semnalat fraude electorale în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din acel an, protestele de atunci ducând la repetarea votului, alegerile avându-l drept câștigător pe Yushchenko în dauna lui Viktor Ianukovici, ales în 2010 și "fugărit" din Ucraina în urma Euromaidanului). Deși la început, aceste proteste erau îndreptate împotriva corupției din țară și împotriva încălcării drepturilor omului în Ucraina(cel mai notoriu caz fiind cel al condamnării Iuliei Timoșenko, lider al opoziției, între 2011 și februarie 2014, ea fiind eliberată după succesul mișcării), acestea au evoluat de-a lungul iernii 2013-14 într-o revoltă ce a avut ca scop răsturnarea puterii proruse din Ucraina, lucru care s-a și întâmplat în februarie 2014, această fază a Euromaidanului fiind cunoscută sub numele de "Revoluția Demnității", care a dus la semnarea unei înțelegeri privind finalizarea crizei politice din Ucraina, între Ianukovici(de partea puterii) și Vitali Klitschko, Arseni Iațeniuk și Oleh Tyahnybok, principalii lideri ai opoziției ucrainene; una dintre cele mai importante prevederi ale acestei înțelegeri a fost reintrarea în vigoare a amendamentelor constituționale aprobate în 2004 și declarate neconstituționale în 2010. În aceeași noapte, Ianukovici a părăsit Kievul, fugind ulterior în Rusia; a doua zi, parlamentul a votat cu o largă majoritate demiterea lui din funcția de președinte și programarea unor noi alegeri pentru data de 25 mai, care au fost câștigate de miliardarul Petro Poroșenko. Tot în 2014 au avut loc noi alegeri parlamentare, la 2 ani după precedentele, iar partidele pro-europene, în frunte cu Blocul Petro Poroșenko și Frontul Popular al lui Arseni Iațeniuk, au intrat la guvernare(acestea au fost principalele partide aflate la guvernare; un rol mic au avut și partidele Batkivshchyna/Patria, Partidul Radical și Partidul Independenței); de asemenea, la aceste alegeri nu a participat Partidul Regiunilor, fostul partid de guvernare, deoarece acesta practic s-a dizolvat ca urmare a Euromaidanului și ca urmare a fugii celor doi mari lideri ai formațiunii, Viktor Ianukovici și Mykola Azarov(fostul premier al Ucrainei), în Rusia, iar succesorul său moral, Blocul de Opoziție, a avut un rezultat modest, câștigând doar 9.43% din voturi.

   Deși Euromaidanul a reprezentat un pas mare în calea integrării europene a Ucrainei, guvernul Iațeniuk reușind să semneze acordul de asociere dintre UE și Ucraina, nesemnarea lui de către vechea putere ducând la marele Euromaidan, drumul Ucrainei către marea familie europeană a început a cunoaște un mare obstacol: Rusia, care s-a comportat ca un adolescent frustrat când a văzut că Ucraina își dorește să se îndepărteze de ghearele Moscovei. Cele mai importante acțiuni realizate de forțele rusești, respectiv de forțele ucrainene apropiate de Moscova, au fost capturarea de către forțele rusești(așa-numiții "mici oameni verzi") a clădirii Parlamentului Republicii Autonome Crimeea, care a dus la instalarea guvernului pro-rus al lui Serghey Aksyonov în peninsulă; la scurt timp, în Crimeea a avut loc un referendum în care aproximativ 96% dintre votanți au dorit alipirea Crimeei la Rusia, lucru realizat pe 18 martie 2014 și nerecunoscut de comunitatea internațională, dar și conflictul din Donbas, între forțele separatiste ce au proclamat Republica Populară Donețk și Republica Populară Lugansk și guvernul Ucrainei; din păcate, aceștia controlează și astăzi porțiuni semnificative din cele două regiuni, inclusiv capitalele regionale Donețk și Lugansk. Bineînțeles, comunitatea internațională nu recunoaște cele două republici, care au încercat să-și legitimizeze noul statut în fața lumii prin două referendumuri controversate ce au avut un rezultat de peste 90% în favoarea independenței lor, nerecunoscută internațional. Până pe 21 februarie 2022, independența acestora nu fusese recunoscută nici măcar de către Rusia, "patroana morală" a lor. La 3 zile după acest eveniment, a avut loc o oribilitate și mai mare, și anume declanșarea invaziei Ucrainei de către frustratul-șef de la Kremlin, Vladimir Putin, care a folosit niște justificări de noaptea minții pentru invazie, precum aceea că Ucraina ar fi nazistă și că Rusia încearcă să "elibereze" Ucraina de acest cancer(culmea, președintele ucrainean Zelenski este evreu); de aceea, în Rusia, acest eveniment nu este văzut ca un război, ci ca o "operațiune militară specială", conform propagandei de stat. Bineînțeles, toată lumea liberă a sărit în sprijinul Ucrainei(cu voluntari înarmați și implicați de partea Ucrainei, cu ajutorarea refugiaților, cu ajutoare militare etc.) și a impus sancțiuni extrem de dure Rusiei, chiar cele mai dure sancțiuni îndreptate vreodată împotriva Moscovei, care ar trebui să ducă practic la izolarea economică a Rusiei de restul lumii și la secătuirea ei de eventuale resurse pentru continuarea războiului. Cu toate acestea, dictatorul nu renunță așa ușor, chiar și în ciuda demoralizării masive a trupelor rusești și a pierderilor din cadrul armatei ruse, tot ce se întâmplă fiind împotriva viselor acestuia de a cuceri Ucraina într-un timp foarte scurt; cu mici excepții, mai toate orașele Ucrainei sunt în afara controlului rus.

   În consecință, se poate spune că Ucraina a avut mult de suferit din cauza dificultăților privind integrarea europeană, atât din punct de vedere economic, cât și social, dar în acest context al controlului unor teritorii de-ale sale de către Rusia, cel mai mult îi lipsește statutul de membru NATO, deoarece invadarea unui stat membru NATO ar fi fost mult mai riscantă pentru Putin, datorită articolului 5 al Tratatului Atlanticului de Nord, care spune că un atac împotriva unui stat membru este un atac împotriva tuturor țărilor NATO(ca fapt divers, 6 state membre NATO au un PIB mai mare decât al Rusiei: SUA-cu mențiunea că trei state americane, și anume California, Texas și New York, au un PIB superior Rusiei, Germania, Marea Britanie, Franța, Italia, Canada). De asemenea, putem spune despre Rusia că reprezintă tipologia omului cu mușchi mulți și minte puțină, o dovadă clară fiind aceste conflicte care nu au adus un câștig niciuneia dintre părți.

Text: Monceanu Rareș

Grafica: Cioaca Miruna