Afacerea Watergate și cum a schimbat aceasta moralitatea presei

 

         Scandalul Watergate este poate unul dintre cele mai marcante evenimente din istoria americană modernă, având ca repercusiune majoră demisia președintelui republican Richard Nixon, fiind singurul din întreaga lista de președinți americani ce și-a pus capăt perioadei sale de conducere prin această manieră, dar a dat naștere unui nou început pentru mass-media, unul în care orice mod prin care un politician își desfășura politica era privit cu ostilitate.

          La data de 17 iunie 1972, cinci spărgători au intrat prin efracție în birourile Comitetului Național al Partidului Democrat, stabilit în hotelul Watergate din Washington D.C., pentru repararea unor dispozitive de ascultare instalate pentru înregistrarea convorbirilor efectuate în încăperile respective, cât și pentru fotografierea unor documente secrete. Frank Wills, paznic al hotelului, a observat nereguli la una dintre intrările din complex, unde închizătoarea ușii era acoperită cu o bandă adezivă. Poliția a fost alertată și chemată la locul faptei, unde spărgătorii au fost arestați. Ancheta desfășurată a dovedit că aceștia erau la a doua faptă, prima fiind săvârșită cu două săptamâni înainte. În carnetul de însemnări al unuia dintre făptași, pe numele său Bernard Baker, s-a descoperit numele lui Howard Hunt, angajat ca șef al securității în Comitetul pentru Re-alegerea Președintelui (CREEP) și o persoana aflată în sfera de influență a administrației Nixon.

            După lungi luni de anchete și investigații și după demisia vicepreședintelui Spiro Agnew, cauzată de inculparea lui pentru corupție în vremea când era guvernator al statului Maryland, care a fost înlocuit cu Gerald Ford, s-a arătat, în urma audierii lui Alexander Butterfield,  cum funcționau mecanismele de înregistrare la Casa Albă, ce aveau funcția de a se declanșa automat în timpul oricărei discuții ce avea loc în Biroul Oval. Richard Nixon a refuzat să predea dispozitivele, făcând concomitent apel la imunitatea prezidențială. Pe data 29 iulie 1974, Curtea Supremă a decis în unanimitate că președintele SUA nu avea dreptul de a solicita imunitatea prezidențială pentru a ascunde înregistrările, așa că în ziua următoare Nixon a înmânat anchetatorilor mecanismele de ascultare.

             Scaunul lui Nixon a început să se deterioreze și să devină “șubred” pe zi ce trece, iar Camera Reprezentaților a început demersul de a-l pune sub acuzare pe republican pentru obstrucționarea justiției, abuz de putere și pentru sfidarea Congresului SUA. Pe data de 27, 29 și 30 iulie 1974, aceste 3 acuzații i-au fost atribuite californianului, iar senatorii republicani, minoritari în acea vreme, l-au anunțat pe Nixon ca nu are destule voturi pentru respingerea acuzațiilor acestuia, fapt ce a dus la presiuni psihice pentru Nixon, care eventual a luat decizia de a-și da demisia la data de 8 august, iar în ziua următoare Gerald Ford a depus jurământul de președinte, devenind singurul președinte și vicepreședinte ce nu a fost ales printr-un scrutin de popor. Acesta l-a grațiat pe Nixon pe 8 septembrie 1974, eliberându-l de sub orice acuzare în scandalul Watergate.

               Toată această investigație a fost un mare succes mediatic, ce apoi a distorsionat în mod negativ toate “chipurile” de politicieni portretizate de către presă. Un exemplu foarte bun este a reprezentantului republican Wilbur Mills, care aflat sub influența alcoolului în timpul condusului, a fost implicat într-un accident rutier. Vestea a fost larg răspândită în spațiul public prin mass-media, ceea ce l-a determinat pe Mills să demisioneze.

Text: Bîndilă David 

Grafică: Bogza Ilinca