“Moș” Ion Roată zmeu al drepturilor tărănești, pe scurt: un activist al epocii sale

 

 

Îmi aduc aminte cert, nu mai știu în care dintre clasele primare, a 3a sau a 4a , că prima mea tangență cu Ion Roată a fost printr-un fragment din “Povestea lui Moș Ion Roată” de Ion Creangă din manualul de limba și literatura română. Intipărită mi-a rămas poza din dreapta sus a textului, care mi-a străpuns sufletul cu un fior al nostalgiei când am dat peste ea documnetându-mă pentru acest articol.

Am aflat că, șocant, dar în perioada Unirii, Roată nu era “moş” cum spune povestea lui Creangă, ci un om în floarea vârstei, un adevărat plăieş robust abia trecut de 50 de ani, căruia îi lucea în ochi viitorul.

“Şi când, în ziua de 7 octombrie, în a 7 şedinţă, Adunarea ad-hoc a votat…propunerea pentru Unirea Principatelor, prezentată de mine, şi când s-a proclamat ca preşedinte, Ion Roată, deputatul ţăranilor din judeţul Putna a exclamat în gura mare în numele celorlalţi clăcaşi: “Noi nu ştim a ura, dar Dumnezeu ştie a îndura!”, amintește Mihail Kogălniceanu despre Roată la şedinţa Divanului în care s-a votat propunerea pentru Unirea Principatelor.

Ion Roată s-a născut în anul 1806 în comuna Câmpuri din fostul judeţ Putna. Se trăgea dintr-o familie de ţărani clăcăşi, cu o situaţie materială precară, truditori din tată-n fiu pe moşia boierilor Dăscălescu, din localitate. Era o familie numeroasă formată din patru copii, doi băieţi şi două fete. Nu ştia să scrie şi să citească deoarece, în vremea copilăriei sale, şcolile săteşti erau o raritate. Prima şcoală în Câmpurile apare după Unire, la 1868, când Roată avea deja 62 de ani. Deşi n-a avut parte de şcoală şi nu ştia nici măcar să scrie, Ion Roată s-a dovedit cel mai potrivit pentru a-şi reprezenta semenii şi interesele lor.  Semna prin punerea degetului muiat în cerneală, puntea de veacuri a neştiutorului de carte. Oficial semna cu parafa primită în Divanul ad-hoc.

Pentru spiritul sau de dreptate, Ion Roată a fost considerat de ţărani puternic, cel mai dârz şi şi mai competent reprezentant al lor. La alegerile din iulie 1858, ca şi la cele din 1857, a fost ales în unanimitate de voturi, deputat al judeţului Putna în Divanul ad-hoc al Moldovei, pentru a duce acolo sus, în cel mai înalt for al ţării, dorinţa de unire a vrâncenilor. Încă de la deschiderea lucrărilor Divanului s-a bucurat de un binemeritat prestigiu. A avut marea cinste de a fi invitat la un ceai, împreună cu ceilalţi deputaţi ţărani, de către ambasadorul reginei Victoria a Marii Britanii, lordul Henry Bulwer, înalt comisar european, prezent la deschiderea lucrărilor de la Iaşi, care în faţă tuturor le-a zis “voi sunteţi adevăraţii reprezentanţi ai naţiunii române, voi reprezentaţi viitorul.”

Trei mari probleme au stat în atenţia sa: înfăptuirea Unirii, înlăturarea “boierierescului” şi împroprietărirea clăcaşilor. Timp de trei luni, cât au durat lucrărilor Divanului ad-hoc, Roată a dat dovadă de o deosebită conştiinciozitate, fiind prezent şi participând activ la toate cele 31 de şedinţe, cu convingerea că reprezintă nu numai judeţul care i-a încredinţat mandatul, ci însăşi ţară. Ca semn distinctiv al înaltei sale atribuţii purta o insignă-medalie pe care scria cu litere latine “Divanul ad-hoc-1857-de purtat”.

 

„Între ţăranii fruntaşi care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii şi cu mitropolitul ţării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era şi moş Ion Roată, om cinstit şi cuviincios, cum sunt mai toţi ţăranii români de pretutindeni.Numai atâta, că moş Ion Roată, după câte văzuse şi după câte păţise el în viaţa sa, nu prea punea temeiu pe vorbele boiereşti şi avea gâdilici la limbă, adică spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, când îl scormolea ceva la inimă. Aşa e ţăranul: nu prea ştie multe. Şi moş Ion Roată, fiind ţăran, cum v-am spus, deşi se-nvrednicise a fi acum printre boieri, nu avea ascunzători în sufletul său”, îl descrie Ion Creangă pe Ion Roată.

 

La 9 noiembrie acelaşi an, Ion Roată a prezentat un act, iar Atanasie Panu a dat astfel citire la “Propunerea deputaţilor săteni”, “o adevărată plângere a unui popor întreg”, cum o caracteriza Kogălniceanu, vestită “jalba” care descria suferinţele seculare ale ţărănimii, geamătul celor 1.200.000 de suflete din cele 14 ţinuturi ale Moldovei. Roată era primul semnatar al cutremurătorului document care a stârnit atâta vâlvă în Divan. Costache Negri îi solicită şi el semnătura (a treia în ordinea depunerii), pentru a prezenta proiectul său de împroprietărire a clăcaşilor. În timpul desfăşurării lucrărilor Divanului, Roată a ţinut o strânsă legătură cu alegătorii, consfătuindu-se cu aceştia pentru a nu greşi, difuzând în satele putnene “Buletinul Adunării”, deseori confiscat de autorităţi.

 

După ce participase la şedinţa de închidere a lucrărilor Divanului, trimite la 6 ianuarie 1858 o scrisoare prietenului său Stanciu din ocolul Gârlele-Putna, prin care anunţă apropiata cădere a “boierescului”, într-o luna sau două.

 

Considerat “stricător al ordinei publice”, administraţia judeţului Putna sesizează Poliţa Iaşi care-l arestează pe Ion Roată în capitala Moldovei, trimiţându-l sub escortă la stărostia judeţului Putna. Abia la 17 februarie acelaşi an, Ministerul de Interne dispunea eliberarea cu condiția să garanteze că “numitul nu se va mai abate de la urmări şi stricarea liniştii.” Se cerea să fie “îndeaproape supravegheat polițienește asupra mişcărilor lui şi a corespondenţilor lor, iar la întâmplare de cea mai mică agitaţie în contra bunei ordine, va fi arestat.” Fiind un convins unionist,  Ion Roată a fost aspru persecutat de boieri şi autorităţi, fapt care l-a făcut să-şi părăsească locuinţa şi să se mute la Gura Văii.

A activat în continuare ca militant pentru respectarea legilor lui Cuza şi a drepturilor ţăranilor. A fost numit în comisia care se ocupa cu împroprietărirea clăcaţilor şi, în lipsa unui inginer, a participat personal la împărţirea loturilor de pământ pentru ţărani.

 

După proclamarea Independenţei României, la intervenţia lui Mihail Kogălniceanu, ministrul de interne şi externe, Ion Roată a fost decorat cu Ordinul “Steaua României”, drept răsplată pentru contribuţia pe care a avut-o la înfăptuirea Unirii Principatelor.   În ciuda importanţei activităţii sale, recunoscute de mai marii ţării, Ion Roată a murit sărac, în satul său natal. Cu doi ani înainte de moartea sa,  prefectul de Putna îi scria o scrisoare lui Kogălniceanu în care amintea că Ion Roată a ajuns în sapă de lemn şi are nevoie de ajutor. Ion Roată a murit în 1882, la 76 de ani, fiind înmormântat în Gura Văii.

Text: Almășan Livia 

Grafica: Nistor Ana