Venus de Milo
Venus de Milo, una dintre cele mai
reprezentative opere de artă ale Greciei Antice, este cunoscută în întreaga
lume ca fiind o replică a Afroditei. Însă a fost ea oare cu adevărat realizată
pentru a fi întruchiparea iubirii și a frumusetii? Povestea faimoasei statui
este mult mai întortochiată decât cea a unei creații obișnuite. De la
identitatea sa îndoielnică, până la elementele politice ce au stat în spatele
descoperirii ei, Venus de Milo reușește să impresioneze nu doar prin măiestria
cu care a fost cladită, ci și prin istoria sa extrem de stranie și de
încâlcită.
Venus de Milo a fost descoperită în
primăvara anului 1820, pe insula Milos, aflată atunci sub ocupație otomană. A
fost găsită din întâmplare de către un țăran grec, Yurgos Kentrotas. Descoperirea
a dat startul unor negocieri intense între oficialii
locali și reprezentanții francezi veniți chiar de la Constantinopol pentru
revendicarea statuii. În urma unor evenimente precipitate, francezii au avut
câștig de cauză. Piesa ajunge în 1821 în fața lui Ludovic al XVIII-lea, drept
cadou. Acesta din urmă o donează pentru a fi expusă la Luvru.
Reasamblată, măsura puțin peste doi
metri și era alcătuită din două blocuri de marmură de Paros (albă,
semitranslucentă, cu granulație fină). Se regăsea într-o postură înclinată,
caracteristică statuilor grecești, brațele îi fuseseră rătăcite și era
descoperită de la brâu în sus. Urmele rămase pe suprafața statuii sunt dovada
faptului că aceasta nu a fost lipsită doar de brațe: se presupune că era
împodobită cu bijuterii precum brățări, cerceri, până și o coroană. De
asemenea, este posibil să fi fost chiar și pictată.
Pentru a înțelege modalitatea prin
care Venus de Milo a devenit un simbol ultracunoscut, este necesară o privire
de ansamblu asupra politicii perioadei respective. După înfrângerea lui
Napoleon Bonaparte la Waterloo în 1815, francezii au fost nevoiți să restituie
numeroase opere acumulate de-a lungul anilor de către acesta. Au trebuit să se
lipsească de piese precum Laocoon și fii
săi sau Venus de Medici. Pe când
Anglia și Italia dețineau renumite opere clasice, francezii trebuiau să-și
plece capul, umiliți. Nevoia de a compensa pentru această pierdere majoră a
făcut ca apariția lui Venus de Milo să pară mână divină.
În realitate, Venus de Milo a luat naștere
cu puțin timp înaintea anului 100 î. Hr., drept creație a lui Alexandros de
Antioch. Însă acest fapt ar fi demonstrat că sculptura este un rod al artei
elene, mult mai puțin apreciată de criticii vremii. Așa că ce era de făcut?
Statuia, care fusese adusă cu scopul de a spăla rușinea francezilor venită în
urma pierderilor în plan cultural, s-a dovedit a fi de fapt sâmburele unei
speranțe deșarte. Venus de Milo trebuia să reprezinte un simbol al frumuseții,
al perfecțiunii mai ales. Dar acum
părea să nu îndeplinească niciunul dintre aceste vitale criterii. Însă oare
chiar așa trebuiau să stea lucrurile? Astfel credea pe vremea aceea și pictorul
francez Louis Nicolas Philippe Auguste de Forbin,
pe atunci curator al Muzeului Luvru.
O analiză mai atentă
asupra provenienței statuii a pus echipa sa într-o situație deosebit de
incomodă. Nu le era cu putință să admită adevărata perioadă din care data
piesa. Fără îndoială, un personaj atât de neînsemnat precum Alexandros de Antioch nu ar fi putut avea măiestria necesară pentru a da
naștere unei asemenea capodopere. Așa că Forbin consideră că este admisibil să
omită numele inscripționat pe monument și să încredințeze dreptul de autor unei
personalități mult mai promițătoare și demne de un asemenea de titlu. O
astfel de greșeală putea fi iertată. La urma urmei, piedestalul, împreună cu
toate datele de interes, a fost, în mod convenabil, rătăcit de către francezi.
Nici până în ziua de astăzi nu putem cunoaște soarta acestuia. Subiectul este
un adevărat tabuu pentru oficialii de la Luvru, fie că e vorba de ascunderea
sau de distrugerea sa.
Problema era în sfârșit
rezolvată. Venus
de Milo i-a fost atribuită marelui sculptor grec Praxiteles, devenind astfel un
simbol al artei clasice. A fost extrem de bine primită, atât de către popor,
cât și de către criticii din toată lumea. Propaganda înșelătoare a determinat
succesul operațiunii. Franța își spălase în final păcatele. Asta până cu puțin
timp după cel de-al Doilea Război Mondial. Când adevărul a fost scos la iveală,
a fost deja mult prea târziu. Venus de Milo își căștigase locul de drept în
inimile admiratorilor. Popularitatea ei n-a scăzut nici până în zilele noastre.
Identitatea renumitei opere de artă
reprezintă un inevitabil subiect de dezbatere. Cea mai cunoscută și plauzibilă
teorie este aceea că Venus de Milo este o reprezentare a lui Venus Victrix
(Venus Învingătoare). Și pe bună dreptate: lângă bustul și picioarele sale se
atestă faptul că a fost găsită și o parte din mâna sa stângă, în care ar fi
ținut mărul discordiei. A doua teorie ar transforma-o într-o reprezentare a
Amfitritei, zeița mărilor, care era venerată cu precădere pe insula Milos.
Celelalte supoziții au fost înființate în urma unor analize ale anatomiei și
posturii statuii, până și a unor reconstituiri 3D. Prima afirmă că Venus
torcea, aceasta reprezentând o activitate răspândită în rândul femeilor din
Grecia Antică. A doua variantă se bazează pe cercetările unuia dintre curatorii
de la Luvru de la finalul secolului al XIX-lea. Aceasta a susținut că Venus ar
fi fost reprezentată împreună cu Ares, aceasta sprijinindu-se chiar pe umerii
lui. Alți muzeografi o consideră o posibilă replică a lui Venus de Capua.
În urma urmei, în mod ironic,
analizele recente ne arată că în procesul de creație al statuii au fost
utilizate numeroase elemente ce țin de perioada clasică. De fapt, Venus de Milo
reușește să îmbine clasicismul și elenismul. Acesta categoric poate reprezenta
unul dintre motivele pentru care piesa a fost încă de la început considerată
inedită. De aceea, în ciuda înfățișării sale imperfecte, Venus de Milo este recunoscută în zilele noastre drept
un simbol al frumuseții. Reasamblată, incompletă și enigmatică, a reușit să
devină o emblemă a perfecțiunii prin caracterul său deosebit de imperfect.
Text: Iliescu Teodora
Grafica: Paunoiu Cristian
Comentarii
Trimiteți un comentariu