Conflictul dintre Rusia si Ucraina

Deja au trecut 8 ani de când Rusia a revendicat armat teritorii din Peninsula Crimeea, care îi aparțineau Ucrainei. În ultimele luni conflictul dintre aceste state s-a accentuat, odată cu interesul presei mondiale pentru subiect. Eu nu mă aflu aici pentru a da un verdict absolut cu privire la cine are dreptate, însă îmi doresc să vă prezint pe scurt care este legătura istorică dintre ruși și ucraineni, spre a vă lăsa mai apoi pe voi să vă trageți singuri concluziile.

În a doua jumătate a secolului al IX-lea d. Hr. începe să prindă contur primul stat format de slavii aflați în Europa de Est. La vremea aceea vikingii (sau varegii, așa cum erau cunoscuți în rândul slavilor) navigau pe râurile din teritoriul actual al Ucrainei pentru a ajunge la Marea Neagră, de unde întrețineau relații comerciale cu Imperiul Bizantin. „Cronica vremurilor trecute”, cea mai veche cronică a Rusiei Kievene, ne dezvăluie că un viking pe nume Rurik devine în 862 primul cneaz al Novgorodului, oraș aflat la 160 de km de Sankt Petersburg. Deși era străin, Rurik reușește să unească sub conducerea sa mai multe triburi slave din zonă. 

Timp de două secole regiunea Kievului domină noul stat. Perioada de aur a Rusiei Kievene este reprezentată de domnia cneazului Vladimir cel Mare, între anii 980 și 1015. Cea mai importantă decizie a lui, care urmează să lase consecințe adânci pentru istoria acestui colț de lume, este faptul că el își convertește supușii la creștinism începând cu anul 988. Acest lucru leagă și mai tare relațiile dintre slavi și bizantini, lucru ce explică creștinismul ortodox pe care slavii îl îmbrățișează după Marea Schismă din 1054. Cărțile sfinte sunt traduse din greacă în slavă și este folosit alfabetul chirilic. În prezent atât Rusia cât și Ucraina îl consideră pe cneazul Vladimir unul dintre marii conducători ai popoarelor lor. 

Iaroslav cel Înțelept (1019-1054) este un alt conducător important în istoria statului, care s-a ocupat de relațiile diplomatice și cu alte state ce începeau să se dezvolte în Europa, precum Ungaria, Franța, Polonia și Norvegia. Aduce reforme naționale la mai multe nivele: redactează primul cod de legi („Pravila rusă”), organizează ierarhia bisericească și ctitorește multe lăcașuri de cult și încearcă să fondeze un sistem de învățământ rudimentar. În jurul anului 1050 întâlnim și maxima întindere teritorială a statului, de la granițele de astăzi ale Estoniei până în România.

Societatea kieveană avea la bază sclavii, puțini la număr și mult mai puțini importanți totuși decât pătura țăranilor dependenți, care plăteau biruri stăpânilor. La orașe întâlneam în special negustori și meșteșugari, însă acestea nu aveau autonomia pe care o întâlnim la burgurile din Europa de Vest la acel moment. Elita era formată din conducătorii militari și politici, de origine slavă și scandinavă, care dețineau teritorii de pe care colectau taxele țăranilor. Populația era denumită Rus, termenul fiind de origine scandinavă, iar în prezent se consideră că acest popor nu mai există, întrucât s-a stabilit că este diferit de poporul rus actual.

Kievul ajunsese să atingă o populație de peste 100 000 de locuitori în 1100, fiind la fel de dezvoltat ca multe orașe bizantine din epocă, însă această perioadă prosperă avea să înceteze în același secol, statul fiind doborât de invazia mongolă.

Istoria primului stat slav medieval din Europa de Est ne este încă neclară din multe puncte de vedere, fapt pentru care de-a lungul timpului mai mulți lideri politici au încercat să o folosească în favoarea lor, manipulând populația și încercând să aducă un temei istoric care să le argumenteze acțiunile. Important este să reținem că istoria nu poate fi niciodată prezentată într-o manieră pur obiectivă, așa că trebuie să filtrăm orice informație nouă prin propria judecată, căutând întotdeauna să înțelegem toate taberele implicate, pentru a stabili ce poziție să ocupăm în legătură cu subiectul. 

Redactor: Aramă Sofia Ana

Grafician: Preda Bianca Iuliana