Istoria baletului

 

"Give a girl the right shoes, and she can conquer the world” 

                         – Marylin Monroe

   De-a lungul timpului, oamenii au învățat să își exprime emoțiile atât prin poezii, cântece sau picturi, cât și prin arta dansului: în ceea ce privește baletul, putem spune că este considerat a fi cea mai cunoscută și armonioasă formă a dansului, unde fiecare mișcare este calculată și repetată de mai multe ori înainte de a fi interpretată pe scenă. Dar care a fost momentul decisiv care a determinat apariția unor capodopere precum, „Frumoasa din Pădurea Adormită”, „Lacul Lebedelor” sau „Giselle”?

     Originile acestui dans pot fi urmărite până în perioada anilor 1400 în Franța și Italia când, la curțile nobililor, tinerii erau învățați încă de la o vârstă fragedă diverși pași de dans pentru sărbători, nunți sau nașteri. Pentru a se păstra coerența și pentru a ieși în evidență, curtenii au preluat aceste dansuri. Ajungând din Italia până la curtea Catherinei de Medici, baletul și-a căpătat oficial statutul de dans artistic, ce se execută după o compoziție muzicală. A ajuns să își aibă propriul vocabular bazat pe terminologia franceză: Passé, Arabesque, Relevé, Rond de Jambe sau Port de bras sunt doar câteva dintre ele. 

   Regele Ludovic al XVI-lea a fost factorul principal care a răspândit baletul clasic în lung și în lat: a fost supranumit „Regele Soare”, deoarece a dansat în „Le Ballet de la Nuit” împodobit cu aur precum zeul Apollo. A deschis oficial prima școală de balet din lume numită „Academia Regală de Dans” și, fiind priceput, a jucat în spectacole puse în scenă de Piere Beauchamp, inventatorul celor 5 poziții de bază ale piciorului în balet și Jean-Baptiste Lully, responsabil pentru includerea femeilor la cursurile de dans – până la acel moment, doar bărbații îl executau. Lully a devenit mai târziu directorul Academiei și a înființat Baletul Operei din Paris. Dansatorii purtau pe atunci peruci groase, pantofi cu tocuri și costume grele.

    La începutul secolului XIX, mare parte din pozițiile întâlnite în ziua de azi deja erau bine împământenite în educația balerinilor, iar femeile au început să danseze și pe scenă, fustele lor fiind scurtate până deasupra gleznei. Marie Taglioni este prima care a dansat „en pointe” (pe vârful degetelor de la picioare), fără pantofii cu tocuri, care au dispărut complet după Revoluția Franceză și mai apoi a îndrăznit să danseze un spectacol întreg și pe pantofii pointe. În perioada Romantică a baletului clasic, 1830-1870, dansatoarea italiană a apărut în „La Sylphide” în timp ce purta un corset cu o rochie în formă de clopot, originile fustei tutu din ziua de azi. 

     La Sankt Petersburg, baletul a căpătat amploare odată cu munca lui Marius Petipa și a lui Lev Ivanov, care au inclusiv în coregrafii „pas de deux”, pentru o femeie și un bărbat și au creat spectacole mai lungi și mai complexe. Jean George-Noverre a dat peste cap lumea baletului prin reforma sa, concepțiile sale despre dans și a pus bazele coregrafiei moderne. „Lettres sur la danse, sur les ballets et les arts”, scrisă în 5 versiuni diferite pe franceză și chiar și una pe germană, a fost o operă de-a sa menită să îi răspândească ideile revoluționare de-a lungul Europei. 

   Într-un final, au apărut și fustele tutu la lungimea de astăzi, pentru a se putea vedea cu claritate mișcările picioarelor. Anglia a preluat și ea dansul într-un final și a scos-o astfel în evidență pe cea mai talentată balerină din lume, Dame Margot Fonteyn, căreia regina Elisabeta a II-a i-a acordat titluri de onoare pentru prestații. New Yorkul a urmat exemplul, și la fel și restul metropolelor. 

   „Marii artiști sunt oamenii care reușesc să fie ei înșiși prin arta lor. Orice fel de pretenție duce la mediocritate atât în artă, cât și în viață”, spunea Margot Fonteyn. Baletul este, și probabil va fi, pentru mult timp de acum încolo, ramura dansului care ne va arăta că eleganța și perfecțiunea pot fi atinse doar prin multă muncă și dorință.

Text: Carmen Andreea Pridie

Grafică: Cioaca Miruna