Primul lungmetraj românesc

Independenţa României spune povestea războiului care a eliberat ţara de sub dominaţie otomană prin câteva episoade-cheie: povestea de dragoste dintre Peneş şi Rodica, cât și declararea războiului, plecarea trupelor, luptele. Filmul îmbină elemente poetice ale personajelor lui Vasile Alecsandri cu adevărul istoric al Războiului de Independență.

Scenariul semnat de Petre Licu se oprește în momentul în care soția lui Peneș își caută bărbatul printre răniți și este secerată de un glonte. „Jalea lui Peneș...”. Atât a mai apucat Liciu să scrie, înainte de a fi secerat de o criză de rinichi, iar pe 1 aprilie 1912 trece în neființă. Totuși, se pare că ideea finalului care există pe peliculă a venit din partea lui Grigore Brezeanu. Astfel, ca o punte peste ani, la final este prezentată parada de 10 mai din București (1912).

Schițe de distribuție fuseseră alcătuite încă de la începutul scrierii scenariului, de către Petre Liciu, acesta notând: „Peneș: T. Bulandra; Catrina: T. Barbu; moșul: I. Petrescu...”. Demetriade a realizat și el câteva variante, în cele din urmă ajungând la cea finală. Datorită însemnărilor lui, s-au putut identifica anumiți actori: M. Vîrgolici a fost interpretul lui Ion C. Brătianu, C. Nedelcovici a fost gen. Manu, M. Țancovici-Cosmin — col. Berindei, Gh. Melișeanu — col. Anghelescu, N. Bulandra — col. Cerchez, I. Merișescu— gen. Davilla. Alte distribuiri, care nu apar nici în însemnările lui Demetriade, rămân o enigmă. Rolul domnitorului Carol I a fost luat chiar de Aristide Demetriade, iar doamna Elisabeta a fost jucată de către soția acestuia, Constanța. Constantin Nottara a primit rolul lui Osman Pașa. Pepi Machauer, priceputul machior al Teatrului Național, l-a interpretat pe țarul Rusiei, Alexandru al II-lea. Protagoniștii principali ai filmului, Peneș Curcanul și soția lui, Rodica, au fost interpretați de către Aurel Athanasescu și Jeni Metaxa-Doro.

În ciuda anchetei din 1933 în urma căreia producătorul Grigore Brezeanu ar fi fost regizorul de drept al producției, Tudor Caranfil susținea despre rolul lui Aristide Demetriade în realizarea filmului: „se dăruise timp de aproape un an creației filmului, îi scrisese scenariul, se frământase în căutarea unor idei și soluții, se zbătuse pentru a obține necesarul filmărilor, dusese o bună parte din povara regiei până în faza finisării la montaj, se luptase — exasperat de inerția și suspiciunea lui Leon Popescu – proprietarul de drept al filmului, ulterior sumele imense investite în bugetul producției—pentru a difuza peste hotare mărturia gloriei faptelor de arme a poporului său și artei actorilor români”, astfel numindu-l pe Aristide Demetriade ca adevărat regizor al filmului.

Personajele lui Alecsandri aveau rolul de a cristaliza un joc cinematografic specific. Deși unele gesturi sunt convenționale, de operetă (spre exemplu, pentru a-și exprima durerea în primele tablouri, Jeni Metaxa-Doro își duce mâna la inimă, apoi la tâmplă), anumite scene atrag atenția prin jocul expresiv: aproape de finalul filmului, Peneș intră în cadru șchiopătând și fiind susținut de Rodica. Din cauza durerii, Athanasescu îngenunchează, actul reprezentând totodată și un tablou simbolic: o închinare în fața altarului posterității.

Un rol important a fost jucat de armată. Producția românească a stabilit un record pentru cei mai mulți figuranți pe ‘micul ecran’ la acea vreme. Deși figurația se prezintă slab, mulți dintre componenți uitându-se la cameră și zâmbind în momentele cele mai dramatice ale acțiunii, unele dintre gafele figuranților, fiind lipsiți de pregătire , s-au dovedit adevărate capodopere pentru componența filmului.  în tabloul în care armata turcă se retrage în dezordine peste râul Vidin trebuia ca anumiți voluntari să sară «disperați» de pe pod, în apă. Din nefericire, prima încercare s-a soldat cu o accidentare, ostașul respectiv sărind prea aproape de stâlpii podului. Alți voluntari întârziau să apară iar soarele stătea să apună, spre disperarea regizorului și a operatorului de imagini. Actorul Ion Merișescu, îmbrăcat în uniforma generalului Davilla, a avut însă prezența de spirit să-și îmbărbăteze soldații: „nu vă fie teamă, vitejii mei! săriți nițel mai la dreapta...”. Așa cum a fost ea păstrată, scena a ieșit în cele din urmă spectaculos.

Premiera a avut loc la 1 septembrie 1912, la cinematograful „Eforie” din București. Filmul a rulat neîntrerupt 22 de zile la același cinematograf. Ulterior, a fost prezent pe afiș o săptămână la „Castelul cu Flori”, după care a fost rechemat la „Eforie”. Mai apoi a rulat și la „Gloria”. În martie 1913, filmul a fost relansat la cinema „Rahova”, cu muzică militară, apoi a continuat să ruleze la „Basarab” și „Marconi”. Pentru a prezenta filmul publicului, Leon Popescu a tipărit o broșură bogat ilustrată, totalizând 16 pagini. Aceasta era realizată în spiritul epocii, în care doar numele producătorului conta la public. Restul echipei era menționată în două rânduri: „executat cu concursul Armatei Române și al Artiștilor Teatrului Național din București”. Momentele esențiale ale filmului erau prezente în program alături de data exactă la care acestea avuseseră loc, în 1877.

Text: Livia Almășan

Grafica: Nistor Ana